Ești un dobitoc, Apollo!

Capitolul 1

                      Lumina blândă a serii scălda toată lumea în relaxare totală, nu și pe Damaris. Stresul de la serviciu de abia dacă o mai lăsa să respire. Stătea printre mormanele de hârțogăraie așezate pe biroul de mahon vechi care și-a pierdut din strălucirea lacului aplicat cu grija. Sertarele scârțâiau. Damaris nu suporta scârțâitul sertarului din dreapta ei, cel pe care îl folosește cel mai des în căutarea unui alt pix de proastă calitate. Dar nu avea ce face, șeful ei nu dădea prea mulți bani pe confortul angajaților pe cât dădea pe confortul lui și asta a urât cel mai tare Damaris la el întotdeauna.

                     După ce își termină tura de opt ore, se ridică din scaunul dur din lemn de stejar, își luă geanta și mai privi odată camera cu pereții crem pe care își duceau veacul patru tablouri vechi pe care ea le cumpărase pentru a umple camera prea goală și monotonă. Aranjează cu piciorul, stângaci, preșul de la intrare și părăsește încăperea ce va mai fi închisoare înca cel puțin 10 ani pentru doamna cu ochi căprui și păr șaten. Pornește spre casă cu mașina ei modestă de care nu se plângea.

                     Drumul a fost unul plictisitor și tăcut întrucât radioul se stricase în dimineața aceea. Nu se putea concentra la drum așa cum o făcea dățile trecute, nu că nu ar vrea, dar nu putea. Avea o grămadă de treabă ziua următoare și nu își putea lua gândul de la ea. Dacă ar fi fost după ea, nu ar fi lucrat în veci în acel birou sufocant și vechi, Damaris era un om al artei. Picta, desena și dansa. Îi plăcea la nebunie, dar nu avea timp pentru asta. Parinţii au făcut-o roboţelul societaţii. Lucra, mânca, dormea şi iar lucra. Abia mai avea puţin timp liber pentru ea şi gândurile ei. Adevarul e că Damaris câstiga destul de mult şi pentru asta le mulţumea părinţilor ei.
  
                     Ajunsă acasă scotoci puţin prin geantă după cheile apartamentului, descuie uşa şi apasă hotârătă clanţa. Casă dulce casă îşi spuse doar pentru ea. Lăsă geanta unde apucă şi se aseză pe canapeaua confortabilă. Nu se deranja să mai pună cina. Nu îi era foame şi s-a mulţumit doar prin a bea o ciocolată cu lapte.

                     A pornit un film şi s-a tolănit leneş pe canapea. Dragul meu John, un film al anului 2010 pe care mulţi l-ar considera vechi dar pentru Damaris era un film pe care l-ar putea vedea de sute de ori, tot ar dârăma-o.

                     Visa şi ea la acea dragoste cu suişuri şi coborăşuri. Iubirea pe care ea nu o considera o necesitate ci un moft gratuit care costa doar timp şi sentimente. Acea iubire care durează chiar dacă ei nu se văd. Nu voia un prinţ pe cal alb, dar nici un trântor narcisist, voia un iubitor şi un erou, atât. Şi mai ales că parinţii ei se asteaptă să vină cu cineva acasă şi să le spună că îşi schimbă numele de familie, dar nu avea timpul necesar pentru o relaţie. Dar ce s-ar face dacă, aşa cum e in film, el trebuie să plece în armată? Nu! Ea nu voia un erou militar, se mulţumea doar cu un iubitor.

                     Damaris înnebunea. Trebuia să își spună confesiunile cuiva. Cum ar putea să vorbească toată viața doar cu ea si rareori cu colegele de birou? Care, pe deasupra, erau și proaste după părerea tinerei femei. Nu ar fi putut în veci să ducă la bun sfârșit o conversație inteligentă cu "sugătoarele" așa cum le mai numea ea pentru că nu făceau mai nimic în firmă decât să își plimbe decolteul bogat și rochița scurtă prin toată clădirea, și pe deasupra mai au și o grămadă de timp liber pentru cumpărături, unde mai adaugi că fetele câștigă mai mult ca ea.

                     Poate era doar gelozia sau poate că era doar senzația mortală de nedreptate. Nici ea nu își putea da seama. Fără să își dea seama căzuse într-un somn adânc, fără vise, aproape de sfârșitul filmului când tatăl lui John, colecționarul de monede, moare în chinurile bolii. Nici nu se mai deranjase să își șteargă lacrimile de pe obraji, ar fi însemnat prea mult efort si nu ar risca nici măcar puțin să îi treacă pofta de somn.

                     Dimineața o apucă tot pe canapea cu pătura jumătate pe jos. Deja întărziase. Se ridică rapid de pe canapea și alergă spre șifonierul cu haine. Își alege sacoul albastru și pantalonii de aceeași culoare și intră grăbită în duș. În douăzeci de minute era gata să plece. Când să deschidă ușa, își aminti ca era sâmbătă adică era liberă. Era obișnuită cu astfel de momente care erau foarte des întâlnite în programul ei. Învinsă, nu avea decât să se schimbe de hainele de lucru și să se relaxeze.