Crescusem într-un cartier periculos, iar tata mă obişnuise de la o vârstă fragedă să mă apăt de fiarele străzii. El nu se ferea niciodată să îmi demonstreze 'tehnici de supravieţuire'. În primii ani de la începerea acestor activităţi, simţeam un gust amar, privind victimele chinuindu-se, însă tata mereu îmi amintea fără milă, o clipă pierdută şi noi eram în locul victimei.
Cu cât creşteam şi cu cât înţelegeam mai bine ceea ce vroia să spună, acel gust amara se estompase, devenind pe la vârsta de zece ani, inexistentă. Începusem să mă uit la colegii mei ca la nişte viitoare victime sau viitori vânători. I-am destănuit tatei setea mea de sânge, la propriu şi la figurat, însă el nu se mândrise cu chestia asta, mi-a spus că nu totul se rezuma la crime.
Devenisem tot mai dependetă. Dependentă de a vedea suferinţa, de a simţii gustul răzbunării.
Eram egoistă, ceea ce mi se părea firesc, având ăn vedere iadul ce mă înconjura zi de zi: marginalizare, brutalism, stres, violenţă, atât fizică cât şi psihică. Odi de câte ori priveam o scenă violentă. nu încercam să intervin. Poate că nu vroiam să ies în evidenţă, sau poate că oricum nu simţeam milă pentru victimă. Nu aveam remuşcări.
