Îmi plăcea să cred că nu eram un monstru, faţă de unele persoane care batjocoreau persoane fără apărare asta fără vreun scop concret ci doar pentru amuzament, chiar nu mă simţeam aşa. Mă simţeam în largul meu acolo, lângă violenţă. Când stăteam liniştită, se trezeau unii să îşi bată joc de mine din cauza pistruilor mei sau a altor motive tâmpite şi lipsite de sens. Uneori chiar reuşeau să mă enerveze, ceea ce era rar, tata învăţându-mă să îmi păstrez calmul.
Mulţi au rămas şocaţi când au văzut că micuţa roşcată, cu tenul ca de cretă reuşea să bage spaima în cei mai de temut băieţi din şcoală. Însă tata nu a fost prea mândru să audă săptămânal că fetiţa lui a intrat într-o bătaie, aşa că mi-a zis să nu îmi mai etalez talentele de făţă cu alţii, din motive prosteşti. Încercam să îi explic că m-am săturat să fiu bătaia lor de joc. Eram într-adevăr talentată şi trebuia să îmi fac simţită prezenţa.
-Pentru ce am muncit atâţia ani? Ca să rămân un asasin necunoscut, batjocorit de toţi cei de gaşcă?
-Încă nu a venit momentul de a arăta lumii de eşti în stare. Până atunci, trebuie să fi cât mai invizibilă, ai înţeles Aimee?
Aşa am şi făcut, reuşind să îmi calmez setea de violenţă, tata scăzând numărul antrenamentelor. Dar când tata a fost otrăvit, a trebuit să redescopăr ceea ce am încercat să ascund. Din păcate, impulsul meu m-a făcut să uit tot ce mă sfătuise, devenind iar crudă şi violentă cu cei care mă enervau. Reuşeam destul de greu să mă controlez, mai ales pentru că nu mai era nimeni care să mă oprească din umbră. Pentru a mă potoli, trebuia ori să îmi provoc suferinţă ori să cumpăr pungi cu sânge de la spitalul din apropiere. Antrenmentele sângeroase reuşiseră să îmi creeze plăcerea de a gusta sânge. Eram privită mai mult decât ca pe o ciudată, dacă nu, în cel mai rău caz puteam fi dată afară din spital, aşa că prima varinată era mai accesibilă, dar mai dureroasă. Eu propria mea victimă....
Apoi am omorât prima mea persoană ci nu un animal rătăcit.
Eram singură acasă şi am auzit o bubuitură. Am scos toate cuţitele posibile din toate ascunzătorile din camera mea şi am aşteptat să ajungă intrusul la mine, eu urcându-mă între timp pe dulapul din camera mea, care se afla lângă uşă. Tata avea un set de reguli uşoare dar importante. Regula numărul 15, nu te lăsa suprinsă, surpinde-l tu pe el.
Ultimul lucru de care sunt sigură că nu a fost afectat de adrenalina ce îmi pompa în vene alături de teamă, a fost că stăteam ghemuită pe dulap, ţinând cu forţă cuţitul în mâna ce începea să îmi transpire, apoi cineva a deschis uşa. Apoi totul a devenit ciudat, revenind la normal abia atunci când mă aflam pe pat, uitându-mă la pereţii pătaţi de sângele ce se scurgea încet de-a lungul tapetului înflorat, simţindu-mă plină de energie, având un gust ciudat în gură, care îmi plăcea.
Un set de scânduri din colţul camerei erau uşor ridicate, lângă acestea, întinzându-se o baltă roşiatică. După ce îl omorâsem, l-am ascuns acolo. Apoi... totul o luă razna, totul mişcându-se prea rapid.
Cinci bărbaţi în negru au dat buzna în camera mea, imobilizându-mă după o luptă zadarnică din partea mea de a scăpa de ei, recurgând în scurt timp de la imobilizarea mea la administrarea unui sedativ. M-am trezit într-un loc ciudat, ce mi s-a spus că se numeşte Centru. Au făcut o înţelegere cu mine. Cum eram încă minoră, mi-au spus că pot sta aici până când împlinesc 18 ani, însă generozitatea lor nu venea gratis. Dacă tata nu era cine era, şi nu m-ar fi învăţat să devin o asasină, lor nici că le-ar fi păsat de mine, dar cum eram cine eram, m-au adus aici. Mi-au promis că o să îmi dea hrană, educaţie şi adăpost în schimbul talentelor mele.
