Învaţă-mă cum să iubesc din nou!

Capitolul I - Întâlnirea

Londra, 25 februarie 1995

Redacția "The Guardian" era mai tot timpul liniștită, fiecare își vedea de treaba lui și conversau într-o manieră calmă și liniștită, dar numai în situații care necesita acest lucru. Ai crede că era un mediu ostil și că oamenii de acolo erau cine știe ce tipuri de anti-sociali, dar nu. Această liniște și armonie era în semn de respect pentru superiorul lor, un om extraordinar, extrem de cald și blând. Rareori acolo era gălăgie, era totul în perfectă armonie, iar angajații apreciau acest aspect, având în vedere că alte redacții erau dezastruoase din toate punctele de vedere. Dintre toți angajații, unul se remarcă în această mare de oameni: Aimée Riblon, o frumoasă franțuzoaică ce calcă cu eleganță prin lumea dură a jurnalismului britanic și, de altfel, fenomenul "The Guardian" al Marii Britanii. Articolele ei se vând ca pâinea caldă, iar cititorii cer tot mai multe articole scrise de micuța franțuzoaică.

- Aimée, draga mea, intră, te rog, intră, spuse Charles Jackson, bărbatul ce îi furase inima franţuzoaicei încă din prima clipă în care conversaseră. Era un bărbat înalt, bine făcut, ochi albaştri şi păr negru. Nu ai fi zis că are 42 de ani nici în ruptul capului.

- M-aţi chemat domnule Jackson? întrebă Aimée timidă.

- Da, te-am chemat! Voiam să îţi fac o propunere, ce zici?

- Despre ce este vorba domnule? întrebă puţin derutată şi, totuşi, încă pierdută în ochii şefului ei.

- Uite ce e, articolele tale sunt de-a dreptul uluitoare şi m-am gândit că ai merita o promovare, ce zici de asta?

Avea o privire ca atunci când avea un plan în minte, Aimée îl cunoştea prea bine, lucra de ani buni la "The Guardian" şi ştia că şeful ei nu făcea nimic fără un motiv, însă nu dori să îi dea de înţeles că îl cunoştea aşa de bine.

- Sună minunat domnule, spuse cu vocea puţin gâtuită, dar nu sunt numai meritele mele, echipa mea a muncit la fel de mult ca și mine.

Îşi privea ţintă şeful, însă nu putea să îşi dea seama de următoarea lui mişcare, putu doar să îl vadă cum se învârti pe călcâie şi începu să privească în gol pe fereastra imensă a biroului.

- De-a dreptul încântător! Eşti o fată sinceră Aimée, îmi place asta, presimt că o să ajungi departe, ma chérie! Spuse privind-o sfidător peste umăr, accentuând ultimele două cuvinte, de parcă voia să îi atragă atenția într-o cu totul altă direcție.

- Vă mulţumesc, domnule! Răspunse pe acelaşi ton, de parcă era un câmp de luptă nu biroul directorului "The Guardian".

- Ah! Şi încă ceva...

- Da, domnule?

- Ţine-o tot aşa, te descurci foarte bine!

- Aşa o să fac domnule! Vă mulţumesc!

- De mâine în noul tău birou, bine?

- Da, domnule!

- Şi să nu uiţi să îţi alegi echipa, avem nevoie de cei mai buni, dintre cei mai buni!

- Ca şi făcut, domnule!

- Oh! Zi-mi te rog, Jackie! Mă faci să mă simt... bătrân.

- Am înţeles, Jackie.

În acel moment porni uşor spre uşă, era încă puţin confuză din cauza noilor evenimente. În mintea ei erau un milion de gânduri, iar şuşoteala de afară nu o ajuta deloc. Putea să audă foarte clar cum colegii ei se întrebau: "Oare a concediat-o?" sau "Oricum nu era bună de nimic, mai bine că a concediat-o!". Singurii care o iubeau şi o apreciau erau Charity, Addison şi Aaron. Îi deveniseră cei mai buni prieteni încă de când era o puştoaică şi abia fusese angajată, însă trecuse ceva timp de atunci. De la ei învăţase tot ceea ce ştia. Addison era cam de vârsta şefului ei, pe când Charity şi Aaron erau doar cu trei, respectiv cinci ani mai mari decât ea. Îi era uşor să comunice cu ei şi era încântată să vadă că cineva îşi face griji pentru ea. Deja şi-o imagina pe Addison întrebând îngrijorată despre evenimente sau pe Charity jurând că îşi va bate şeful, iar după aceea îşi va da demisia dacă avea să o concedieze pe Aimée. "Prietenii mei sunt fenomenali!" - își spuse și se așeză în cadrul ușii. Un zâmbet larg i se afişă pe buze, iar atunci Aaron spuse încântat: