Ion - Liviu Rebreanu

Capitolul V - Rușinea

1

Săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate diminețile, satul clocotea de guițări deznădăjduite. Porcii îngrășați se prefăceau în mușchi și cârnați, meniți să mai înzdrăvenească puțin pe oamenii jigăriți de postul care parcă nu se mai sfârșea. Cu cât se apropiau sărbătorile, cu atât țăranii le doreau mai tare, lingându-și buzele mai dinainte în vederea ospățurilor obișnuite și atât de mult așteptate. Căci în vremea postului mare numai popa și învățătorul mâncau de dulce: Belciug fiindcă avea stomacul afurisit, iar Herdelea fiindcă el nu voia să dea ascultare minciunilor popești...

În alți ani, pe vremea aceasta, Ion, auzind guițările, se simțea mai nenorocit ca oricând și se înfuria văzând că, în tot satul, numai Glanetașu și țiganii nu sunt în stare să facă bojotaia cuvenită, ba încă unii țigani se sileau și izbuteau să ajungă în rândul oamenilor și să taie barem câte un mascur. Atunci își blestema viața care l-a sortit să rămână de rușinea satului. Acuma, cu toate că Glanetașu, singurul meșter al satului în căsăpirea neamului râmătorilor, avea să primească tot în natură plata pentru tăierea porcilor, spre a putea aduna cărnăriile de sărbători, flăcăul totuși nu-și mai pierdu firea. Fața lui osoasă parcă strălucea. Ba chiar într-o seară, când Zenobia începu jelaniile, o curmă împăciuitor:

— Nu face nimic... În curând vom avea și noi de toate... Herdelea făcea ce făcea și în fiecare an ucidea câte doi porci, întâi pentru că lui îi plăceau foarte mult cârnații și îndeobște porcăria, și al doilea pentru că altminteri ar fi trebuit să cumpere din târg untura pentru casă, ceea ce ar fi însemnat o cheltuială peste puterile pungii lui dăscălești. Dar în ăst-an bojotaia avea o importanță și mai mare din pricina logodnei Laurei, care urma să se serbeze negreșit în ianuarie și cu care prilej proviziile de porc erau menite să aibă un rol fruntaș, mai ales că luau parte și părinții lui Pintea, în fața cărora familia Herdelea voia să se arate la înălțime.

Porcii învățătorului, cumpărați în dricul verii și îngrășați cu porumb, de-abia se mai mișcau în coteț, încât tăierea îi mântuia de o moarte păgubașă, năbușirea în propria lor grăsime, după cum spuse Glanetașu inspectându-i cu două-trei zile înainte de termenul fatal.

În zorii zilei meșterul măcelar se înființă însoțit de Ion și de Zenobia. Casa Herdelea era în picioare, dar fetele stăteau ascunse în salon, cu capul în perne și cu degetele în urechi ca să nu audă horcăielile animalelor osândite.

Glanetașu își ascuți cuțitul de junghiat cu multă îngrijire, împărțind rolurile tuturor: Ion va lua porcul de urechi, îl va trânti jos pe o rână și-i va ține capul, Herdelea și Titu vor imobiliza picioarele dinapoi, Zenobia va ajuta la picioarele dinainte, iar dăscălița va strânge sângele în lighean... Totuși lucrurile n-au mers tocmai strună, cum ar fi dorit măcelarul satului. Porcii, auzind ascuțirea uneltelor, începură să grohăie neliniștiți, parc-ar fi simțit primejdia. Degeaba deschise învățătorul ușa cotețului; dobitoacele nu voiau să iasă în ruptul capului. Ion trebui să apuce pe unul de urechi și să-l tragă afară cu multă caznă. Doamna Herdelea, prea miloasă, nu putu ține ligheanul unde trebuia, încât sângele se scurse mai mult pe de lături, făcând o pată mare roșie în zăpada proaspătă. Guițatul porcului însă se îngroșa mereu, schimbându-se în horcăituri lungi și din ce în ce mai rare, până când cei ce-l țineau simțiră că nu mai clintește. Glanetașu își șterse cuțitul și mâinile însângerate în părul ucisului, iar Zenobia, pipăindu-i spinarea, declară că slănina e mai groasă de șapte degete... În vremea aceasta celălalt porc grohăia atât de speriat că în clipa când Ion deschise portița cotețului, năvăli afară cu toată iuțeala îngăduită de grăsimea-i prețioasă, căutând să scape de moarte prin fugă. Cuțitul Glanetașului fu astfel nevoit să-i curme viața tocmai lângă poarta dinspre uliță.