Înainte să citeşti, dă play la ce ai mai jos.
●Nu credeam că voi ajunge să zămbesc din nou cănd simțeam de atătea ori că mă aflu în pragul distrugerii.
Eram un copil. Un copil fără griji, ca toți ceilalți, ştiam că ai mei nu duceau grija lipsei de măine pănă într-un punct cănd duceau în spate frica despărțirii în ziua următoare.
Aici începe totul.
-Bună. Ştiu că nu te interesează numele meu, tocmai de aceea o să evit să-l scriu.
Acum, am aproape 16 ierni frumoase, iar la 16 ani încă eşti un copil sau, mă rog, ar trebui să te simți ca unul.
Calvarul meu a început de cănd aveam 10 ani şi s-a terminat acum aproape 9 luni.
Până atunci, eram un copil căt se poate de fericit. La 10 ani mă jucam încă în nisip. Aveam 2 frați vitregi, copii din o căsătorie anterioară a mamei. Şi acum, tot frați de sănge îi consider. Nu realizam prea multe, însă nu puteam să nu observ răceala care dădea năvală peste părinții mei.
Atunci a început cel mai urăt vis din care, al dracului să fie dacă mă puteam trezi.
De atunci şi pănă acum un an jumătate am fost părtaşă la cuvintele urăte ce ai mei le adresau unul altuia, farfurii sparte, mese aruncate, vorbe spuse la nervi.
Pe cănd aveam 11-12 ani, mama rămăsese însărcinată, iar eu mă bucuram ca un copil ce eram.
Era o fetița şi doamne căt am putut să o iubesc.
Se pare că e posibil să iubeşti pe cineva fără să-l vezi, să-l atingi sau să-l străngi în brațe.
Pe lăngă posibil, era real, era adevărat şi îmi doream să fiu sora ei mai mare. Cea care ar fi înțeles-o, ar fi crescut-o frumos fără să fie şi ea părtaşă la ceea ce eram eu.
Sarcina a decurs bine..pănă la aproape 7 luni cănd ai mei reveniseră la obiceiurile vechi de a da cu orice posibil pe jos. De nervi, maică-mea a început să-şi dea cu pumnii în burtă singură. Nu dorea lăngă ea ceea ce avea, probabil, iar posibilitatea ca eu să am o soră era foarte mică.
Au fost lovituri grele, dureroase, dar cred că nu a durut-o pe ea fizic atăt de mult căt m-a durut pe mine în interior.
Uite un motiv pentru care acum o urăsc şi am urăt-o de atunci.
De atunci, am realizat că nu mai pot fi un copil sau cel puțin nu mă mai pot purta şi nu mai pot găndi ca unul.
După pierderea ei, totul s-a ruinat. Atăt pentru mine căt şi pentru ei.
Bătăi, țipete, vânătăi, urlete şi lacrimi. Asta a fost viața mea pănă la 14 ani cănd ei au ales să divorțeze.
El îşi găsise deja altă familie, iar maică-mea a luat calea alcoolului.
Acum, la un an şi jumătate, ambii şi-au refăcut viața, iar eu, după depresii, stări de anxietate şi perioade lungi în care începusem să mă rănesc singură fizic, sunt bine.
Am avut nopți albe plănse, gănduri pe care nu ar trebui să le aibă un copil la 14 ani.
Şi astăzi, stau şi mă uit la semnele de pe măinile mele care erau o data reci şi vinete.
Ziua în care am renăscut ă fost data de 20 martie.
Va continua..
