Eram în clasa a 9-a şi ca orice elev, după şcoală am mai zăbovit un timp cu prietenele mele.
Ieşeam dintr-un market cănd în fața mea era cineva.
Îl recunoscusem încă din prima secundă în care l-am privit, chiar dacă era cu spatele.
Era un vechi prieten, lăngă care cu ceva timp în urma, mă simțeam minunat cand vorbeam la telefon pănă la 5 dimineața. Nu, Nu fusesem împreună, pe-atunci..
Primul instinct a fost sa-l strig încet, apoi am realizat ce gafă făcusem de fapt.
Eram şi sunt o fire timidă, probabil de asta m-am şi roşit ca maşina de pompieri.
El era cu un prieten. S-a întors cu fața spre mine şi îşi fixase privirea fix în ochii mei albaştri schimbători.
Eram calmă, dar în interior, toate planetele s-au aliniat, pămăntul ardea şi pe mine nu mă interesa. Măinile şi picioarele îmi tremurau şi inima a luat-o la galop de parcă ar fi vrut să iese cu orice preț chiar dacă insemna să-mi spargă pieptul.
S-a apropiat de mine, şi mult.. Printre zămbetul ăla pe care nu il mai văzusem niciodată atăt de superb, auzisem un : "Ce faci măi?"
Am tresărit din visul meu de copil naiv şi i-am răspuns (mai mult prin bălbăieli) : "Bine, dar tu?"
Am mai schimbat doua, trei vorbe şi a plecat uităndu-se la mine de parcă i-ar fi văzut cerul în cap fiindcă nu putea să mai rămănă.
În drum spre casă, fix cănd să intru pe uşa, aud telefonul vibrănd.
Mirată(pentru că nu mă mai căutase nimeni de ceva timp) îl deschid şi văd poza lui şi un 1 la mesaje.
Brusc, inima mea iar făcea ca nebuna.
În mesaj scria : "Hei, vreau să vorbim, scrie-mi cănd eşti online!"
Şi cum eu mereu sunt cu telefonul în mână i-am răspuns imediat.
El nu era deloc genul de băiat care să se ruşineze sau să fie romantic, nicidecum. Era tipul de băiat rău, făcea doar ce îl tăia capul şi era cunoscut pentru căte inimi frănsese în trecut.
Îl cunoşteam, ştiam cu cine mă pun, dar în ziua aia l-am sunat. Exact cum făceam cu un an în urmă, şi ce să vezi, tot până dimineață am vorbit.
Ceea ce m-a lăsat mirată a fost faptul că se ruşinase şi nu putea să îmi spună ceea ce voia, iar eu.. eu eram euforică sentimental, inima o luase la goană, golul în stomac din cauza emoțiilor apăruse şi bâlbâitul oricum era în rutina mea.
Ceea ce nu putea să-mi spună el pentru că se ruşinase era un simplu: "Eşti frumoasă!"
Ai idee de cănd nu mai auzisem asta?
De un trilion de secole..
Mi-a spus: "Mă uitam azi la tine, în ochii tăi, nu mai ai cearcăne de la plâns şi pari mai luminoasă. Eşti frumoasă."
Iar mie mi se făcuse soare în inimă.
În sfărşit nu mai simțeam durere..
