Stau înfofolită în pătură, stană de piatră, încercând să scriu. Îmi aduc aminte de tine, de noi, de tot ce am reuşit să spulberăm într-o clipă. Lacrimile curg de-a lungul feţei mele asemenea băuturii de-a lungul gâtului unui alcoolic fără casă. Sunt dependentă, toxic de dependentă de zâmbetul tău, de râsul tău, de ochii tăi afrodisiaci. Mereu m-am gândit că vom fi acei doi copii la care nu se gândeşte nimeni, pentru că nu ar avea cineva vreun motiv să se gândească la noi. Suntem aidoma stelelor, mici şi insignifienţi, dar constelaţii. Sunt sleită de puteri, razele soarelui n-au pătruns de zile în cameră, simt că mă arde fericirea cu care uneori încearcă să pătrundă în cameră. Am avut gânduri, gânduri peste gânduri. Am încercat, dar de fiecare dată am eşuat. Nu am fost, nu suntem şi nici nu vom fi. Mereu mi-ai fost înger, înger protector, îmi erai alături, eram ca vodka şi lămâia. Tu afrodisiac şi îmbătător, iar eu acră. Totul a început cu o palmă, îţi aduci aminte? Erai atât de irascibil, deşi încă eşti, poate asta ne-a apropiat. Mai ştii când ocoleai cu orele ca să mă duci pe mine acasă? Te ţineam mereu de braţ, de parcă mi-ar fi fost frică să nu mă ia cineva de lângă tine, sau invers. Paradoxal, inevitabilul s-a întâmplat şi ai plecat. Mereu te certam că nu ştiai să-ţi ţii corect mâna, dar niciodată nu mă ascultai, mereu te amuzai pe ''autoritatea'' unei tipe de 1.59. Zâmbeai tu, zâmbeam şi eu.
Liceul ne-a rupt şi aruncat în galaxie. Aveai alţi prieteni, alte prietene şi încet, încet ne îndepărtam. Oricât am încercat să umplem ruptura, nu am reuşit niciodată. Tu erai luna, eu eram soare. Ne apropiam şi ne rupeam, mai violent de fiecare dată, şi mi-am dat seama că oricât aş încerca nu vom mai reuşi. În pofida faptului dat, am continuat, mi-am rupt inima pentru a avea şi tu o jumătate. Îmi aduc aminte de tu cel plictisit din faţa liceului care mă aştepta mereu. Purtai mereu acelaşi hanorac negru cu piramida aia ciudată, niciodată nu l-am putut înţelege. Aveai geanta aia dubioasă colorată. Amuzant, coloritul genţii încerca să-ţi umbrească negrul ochilor. Ochi de demon, ce m-au închis în templul sufletului tău pentru totdeauna. Erai mereu cu căştile în urechi şi zâmbeai când mă vedeai. Acum mă priveşti ca pe o străină. Nu pot înţelege ce s-a întâmplat, poate că pactul făcut cu diavolii tăi m-a ajuns din urmă. De ce noi şi nu alţii? Am îndrăznit oare să fim prea fericiţi şi asta e pedeapsa noastră? Mai ştii când îmi spuneai că în preajma ta nu mă va răni? Acum mă laşi pradă moliilor ce muşcă mai cu poftă din mine de fiecare dată. Dacă tu crezi că plecarea ta rapidă nu a lăsat urme, te înşeli amarnic. Mi-ai invadat sufletul curat cu bocancii tăi plini de noroi. Strâng ursul de pluş în braţe, pentru un moment am crezut că eşti tu, dar, ironic, tu eşti la sufletul alteia acum, te odihneşti pe pieptul unei alte străine.
Am crezut că am trecut peste, ştii? Cât de naivă am putut să fiu să cred asta, nu ştiu. Mi-e dor de tine, de cel căruia îi era frică să mă piardă, de cel care a început să plângă când a aflat că mă mut, de cel care mă supăra mereu, dar tot el mă împăca. De când m-ai dat la reciclare, îmi apare obsesiv pe retină ultimul tău mesaj, mesaj plin de nepăsare şi ură. Oare ea te-a întors împotriva mea?
Practic, totul a fost un basm în capul meu. Am aflat de curând că merele de aur ale împăratului îi constituie substanţa vitală. Pot spune că tu erai mărul meu de aur, hai să-i dăm clişeului clişeul ce îi aparţine. Erai tot, iar ea a pus stăpânire pe totul meu. După atâta timp ai îndrăznit să-mi spui că ai stat cu mine de plictiseală, că îţi era frica să îmi spui că totul s-a terminat între noi. Da, eram văzuţi ca un cuplu pe care toţi îl susţineau, iar asta a deranjat-o pe ea, te-a luat de lângă mine, mi-a distrus palatul construit de tine din nisip pe malul mării din sufletul meu. Nici nu vreau să mi imaginez ce ţi-a spus despre mine. Îmi aprind altă ţigară şi alte lacrimi încep să cadă. Mă simt ca un diabetic fără pastile, ca o pasăre fără casă pentru că doar în braţele tale mă simţeam acasă. Uneori mă consolez cu gândul că poate nu eşti bun pentru mine, că probabil sunt mult prea sensibilă pentru o brută ca tine, că poate nu meritam toate loviturile pe care mi le ofereai, urmate de un ''iartă-mă, n-o să se mai repete''. Cât de proastă am fost să te cred? Dar dilema e alta, altă problemă mă distruge psihic: de ce nu am putut să mă schimb pentru tine? Am încercat, crede-mă, mi-am mortificat fiinţa pentru tine, pentru a putea fi destul de bună pentru tine şi nu am reuşit. De ce nu am putut să ignor tot? Da, eram poate prea ataşată de tine, poate te iubeam prea mult. Poate că mi-ai fost adăpost în timp de război, când moliile îmi învingeau fluturii, tu ai fost acolo. Ne-am uitat cum eram la început. Dacă ar fi după mine, aş da timpul înapoi, dar nu mai are rost, e ciudată absenţa ta. M-ai învăţat să mă feresc de oamenii ca mine, când tu erai la fel. De ce nu m-ai atenţionat? Ai ajuns să mă priveşti ca pe o străină, uneori mă întreb cum ai reuşit să-mi dai lumea peste cap? Dintre toţi te-aş alege pe tine, doar pe tine. Eşti cel mai bun eşec al meu. Te aştept uitându-mă la ceasul stricat de pe perete ce indică mereu ora 14:42, poate dacă-l dau înapoi o să te întorci, dar ironic, am încercat, iar timpul a ajuns să-mi macere sufletul, retina mi-e fixată doar la poza cu noi doi de pe birou. Poate într-o zi o să trec peste podul şubrezit şi mucegăit de care mi-e frică zi de zi, podul ce face diferenţa între mine dinaintea ta şi mine de acum. Am căzut deja în abisul ochilor tăi, nu am nevoie de o groapă abisală din care să nu mă mai regăsesc niciodată. Visele grele ca plumbul încep când mă trezesc, iar viaţa pare doar un moment. Scriu despre problemele pe care mi le fac singură. Încă te aştept, deşi au trecut 7 luni de zile, mereu vei sta ca pe un piedestal în sufletul meu, rege peste fiinţa mea.
Te iubesc,
Semnat o străină.
