Astăzi am murit. Simbolic, sufleteşte, hieroglific, cum vrei tu să-i zici. Sunt la marginea lumii, pregătită să cad în sinele meu ce încearcă să mă înece, pregătită să pun capăt. Dau o ultimă tură în jurul satului, cât cunosc din el. E pustiu.. liniştea îmi zgârie timpanul. Voi face ziua asta să conteze. Rup o creangă lungă dintr-o salcie şi-mi fac o coroană, să pot să mă simt frumoasă o ultimă zi. Îmi arunc papucii într-o tufă plină de ţepi, nu vreau să mă mai simt prinsă, vreau să fiu liberă. Nisipul fin îmi îneacă picioarele, mi le sărută fierbinte şi flămând, parcă ar fi găsit o oază de apă în mijlocul deşertului. Fac un ultim drum către lacul satului, un lac destul de bătrân şi rece, ca o inimă zdrobită. Chit că apa are cel mult cincisprezece grade, îmi las uşor rochia să cadă şi mă avânt în apă, flămândă de îmbrăţişarea ei. Mă contopesc cu ea, mă izbeşte cu răceală şi îmi dau seama că nici măcar apa pe care am iubit-o o viaţă nu mă mai recunoaşte. Întradevăr, sunt schimbată. Cearcănele îmi ajung la buze, vocea mi-e răguşită şi tremură şi lacrimile par să explodeze la fiecare cuvânt. Plâng singură, în surdină auzindu-se doar pelicanii ce probabil s-au săturat de ultimul meu spectacol şi vor să plece. Mă ridic pe mal, mă pun pe o buturugă veche, şi las soarele să mă îmbrăţişeze. Scot din buzunarul rochiei pachetul de ţigări, aprind una şi simt cum fumul mă invadează precum ura, repede şi tăios. Tuşesc, nu pot suporta o asemenea înfrângere. Termin ţigara şi mă ridic să mă îmbrac. Arunc o ultimă privire lacului ce acum pare părăsit, ce va rămâne părăsit. Mă doare să plec, dar altă cale nu există. Merg către vechea casă, casă în care am copilărit şi apuc o ultimă cireaşă din copacul vechi despre care acum 10 ani credeam că mi-e tată. Intru şi îmi vin năvală în minte toate amintirile, urâte ce-i drept. Prima bătaie, a doua, a treia, prima tentativă şi ultima, dar şi momente în care stăteam ca o familie ce părea normală, când mintea tatei nu era aburită de vaporii alcoolului. Îmi las rucsacul şi îmi continui drumul, mă îndrept din ce în ce mai rapid către Dunărea învolburată ce pare că mă aşteaptă. Mă opresc pe o barcă pentru a simţi o ultimă ţigară pe care o fumez cu atâta poftă că uit de durerea cauzată de tine. O sting şi mă ridic către mal, merg cu paşi mici şi siguri către destin şi mă las pradă apei reci ce îmi innundă plămânii. S-a terminat.
