Hai să vorbim despre iubire, dar nu despre iubiri. Un început demn de Ortega Y. Gasset. Dar, care este sensul? Cu toţii ne-am îndrăgostit: fie de o fiinţă, fie de un obiect, fie de orice. De fiecare dată când mă uit la cer mă reîndrăgostesc de el, dar nu e aceeaşi iubire, ştii? Iubirea aia care te împinge la limita fiinţei, care îţi filtrează fiinţa întru-totul, înstrăinând raţiunea, lăsând inima să conducă, astfel devenind doar nişte cadavre umblătoare conduse de inimă şi înstrăinate de raţiune, căci asta suntem când nu gândim, nişte cadavre. Hai să ducem discuţia în altă perspectivă: cea a îndrăgostiţilor. De câte ori nu ne-am uiat în ochii persoanei iubite, acei ochi..., gândindu-ne cât de norocoşi suntem să o avem alături? De câte ori, acei ochi ne-au înveselit ziua? Se spune că frumuseţea ochilor nu stă în culoarea lor, ci în felul în care te privesc. Ochi abisali, ce îţi pot deregla simţurile într-o secundă, ce te vor face să-ţi cauţi capul printre oameni, dar el de fapt să se înnece între stele?
Acea mască involuntară pe care ne-o punem, uneori, când suntem cu persoana iubită. Acea mască pe care ne-o punem inconştient, pentru a nu arăta ridicol, nu.., nu ridicol, nu ştiu, momentul acela în care ţi-e pur şi simplu să fii tu, frica de respingere. În Romeo şi Julieta, în scena balului, scena în care două suflete mascate s-au regasit, unde cei doi protagonişti nu purtau o singură mască, ci două, ce îi transforma în personaje atât de enigmatice, de clandestine şi oculte, încât îi putem asocia iubirii şi fricii. Aceştia nu se îndrăgostesc de fizic, de trăsăturile faciale, ci de ochi, de privirele despre care vorbeam mai devreme, acele priviri care îţi conferă încredere şi siguranţă, acele priviri ce te străpung şi te alină în acelaşi timp. Lipsa de raţiune, de fapt raţiunea care preferăm să nu se amestece, poate uneori are dreptate, ştii? Te avertizează, îţi destăinuie faptul că s-ar putea să rămâi fără suflet, şi totuşi continuăm, nu mai gândeşti cu mintea atunci când eşti îndrăgostit, ci cu inima. Ştii acel moment când te îndrăgosteşti iremediabil(crezi tu) şi orice persoană, orice prieten mai curând, îţi spune că nu arată chiar atât de bine pe cât ai merita? Asupra sufletului persoanei ce iubeşte, are loc o topire a realităţii în esenţialul pragmatic al sentimentului, asupra chipului persoanei iubite se aşterne o dantelă fină formată din perfecţiuni. După Octavio Paz '' timpul dragostei nu este nici lung, nici scurt. Este percepţia instantanee a tuturor timpurilor într-unul singur, a tuturor vieţilor într-o clipă.'' Ce vede cuplul într-o clipă? Intensitate, dorinţă, sentiment, valuri şi fluiere uşoare pe care le poţi auzi în largul mării.
Hai să ne referim şi la gesturi. Ce fel de gesturi? Gesturile ălea de îţi gâdilă sufletul, care îţi fac pielea de găină, care îţi fac inima să bată ca nebuna şi respiraţia să o ia razna. Atingerile întâmplătoare, sau de ce nu, intentionate ale mâinilor, momentele în care îţi cere un foc şi din greşeală îi atingi pielea atât de fină şi catifelată ce pare că strigă din adâncul plămânilor '' apucă-mă!''. În viaţă ne îndrăgostim de multe ori, dar doar o iubire este acea iubire. Vei simţi mereu că ''el este marea ta iubire'', dar el poate fi trecător, ca o pasăre zburătoare ce, o dată ce a venit frigul, emigrează fără doar şi poate.
Iubirea este, fără doar şi poate, procesul construirii unui castel de nisip pe malul unei mări învolburate ce ameninţă mereu să-l distrugă.
