praf de stele

Ea

Ea nu era o furtună, nu era o tornadă, nu era poezie. Nu era nici muzică.  Ea era mult mai complexă, era însăși cerul în toate formele lui.  Putea să fie caldă și atrăgătoare, suavă, putea să te lase fără cuvinte, căci ea era însăși apusul.  Putea să fie proaspătă, plină de energie și optimism, de vise ce încă nu s-au zdrobit de piedicile vieții,  căci ea era răsăritul. Putea să fie plină de viață și veselă ca cerul în mijlocul verii, căci ochii ei erau aidoma razelor de soare, iar chipul ei, încadrat de zâmbet, era cerul.  Putea sa fie rece și indiferentă, aidoma cerului în timpul ninsorii, dar mereu renăștea într-un peisaj de poveste, căci speranța îi umplea din nou sufleul, asemeni stelelor în nopțile reci de iarnă. Putea să fie într-atât de multe feluri, într un timp atât de scurt, căci, în sufletul ei, ea era totul, era natura,  era cerul, era artă.