Am considerat mereu vorbele spuse la nervi un mini adevăr. Poate nu e mereu aşa sincer, poate mi se pare dar unele cuvinte, expresii, fraze rănesc atât de tare încât...simţi cum ţi se rupe totul în tine. Cazi şi, nu e că nu mai vrei să te ridici, dar simţi cum toate forţele dispar uşor din cauza acelor cuvinte. Doare atât de tare încât tot ce poţi zice, tot ce poţi face e să îţi iei genunchii în braţe şi să plângi. Şi culmea e că speri din toată inima ca acele cuvinte să nu fie zise niciodată, speri ca persoana respectivă să nu te dezamăgească zicând asta, să nu te “lovească” drept în inimă cu acele cuvinte atât de ascuţite. Şi mă gândesc acum, mai bine zis îmi dau seama, că unele cuvinte sunt arme letale. Mai ales pentru mine. M-am considerat şi mă consider cel mai fragil suflet dintre toţi şi îmi e foarte greu să îmi zic că va fi bine, iar, când primesc aşa lovituri...Doare. Doare foarte tare. Şi obrajii ard de furie, de dor, de nervi, de durere. Lacrimile astea afurisite nu se mai opresc deloc de la un timp iar durerile fizice deja le întrec pe cele psihice. Mă simt ca o frunză, toamna. Vântul mă plimbă de colo-colo şi mă lovesc de fiecare persoană şi obiect ce îl întâlnesc şi, cu ghinionul meu, ca şi cuvintele, lumea mă mai şi calcă în picioare. Îmi e atât de greu. Simt cum nu mai pot, simt cum toate se duc şi nimic nu rămâne, nimic nu se întoarce. Îmi dau seama că întru uşor uşor într-o depresie din care îmi e teamă că nu voi mai ieşi...( (...)
