Fata Fericită

Capitolul 1

"Mi-aș fi dorit să am altfel de viață,dar ce ți-e scris așa rămâne!"

01.02.2001-data mea de naștere, uram că m-am născut,poate că de atunci a început calvarul! Totul era așa de frumos când am ieșit din pântecul mamei sau așa credeam când eram mică. La numai șase luni,Scorpia/nerușinata/nebuna/cum mai vreți voi sa îi spuneți,așa zisa "mama mea"(n-am cuvinte cât de mult o urăsc și o dezgust) m-a abandonat. În București,mai exact în sectorul 5,la spital. La început nu am judecat-o, crezând că poate nu avea condiții.... Dar când am văzut că nu m-a căutat nici macar odată(de fapt am vrut să spun NICIODATĂ) și când mai abandona copii ,am încetat să mai am milă de ea.
Viața mea a început când o famile de asistenți maternali,(un asistent maternal /familie de asistenți maternali este o persoană/doi soți care au copii sau nu,și iubesc copii,dar vor să crească și copiii abandonați, să le ofere un viitor, să îi iubească,ei/acea persoană poate da oricând copilul înapoi dacă nu îi place ceva la el. Până la 18 ani stă copilul) m-au luat la ei în Bacău, și mă cresc până în prezent. Ei au doi copii mari și frumoși,nu e așa mare diferență între mine și ei,cel "mic" era diferența de 10 ani,iar cel mare 16 ani, dacă nu mă înșel,nu mai știu. Mă împac foarte bine cu ei, îi consider frați pentru că au avut grijă de mine(o au și acum) și mă iubesc(așa cred),uneori am impresia că o fac doar din milă, pentru că nu prea vorbesc cu mine,mai mult cu "ai mei",ei sunt in Anglia căsătoriți și cu copii, la "cel mic" urmează să vină nepoțelul Alex Junior,primul nepoțel(pot spune că sunt mândră că am niște cumnate așa frumoase și că sunt așa tânără mătușică,surioară😂), Erick e o mândrețe de băiețel. Cei drept îmi e cam dor de ei,dar știu că se vor întoarce cat de curând și că o să mă simt de minune!😍Totul a fost bine până la 2 ani,(mint, dacă acum bat copii de genul 1 an,sigur m-au bătut și când eram mică de tot) când nu puteam merge ,îmi aduc aminte (nu e glumă chiar îmi aduc aminte)eram la țară,unde au casă ai mei,in cameră era o treaptă care ducea spre altă cameră,știam să merg doar in 4 labe. Era mama,tata,Alex, copiii care erau la fel ca mine și soțul "mătuși mele" de pe tata.
Mama îmi spunea:
-Vino spre mine. În picioare,haide!
Stăteam pe treaptă,eu curajoasă fiind,m-am ridicat și am început să merg,la al treilea pas am căzut,și îi spuneam mamei:
-Nu pot!
-Sus și vino încoa'!spunea mama
M-am ridicat am mers,dar am căzut din nou,știam in sinea mea că nu o sa pot merge oricât de mult aș vrea. Când am căzut a doua oară,m-au pus lângă ei și ascultam ce vorbesc între ei:
-Nu merge deloc,nu știm ce să ne facem!
-Am încercat de toate!au spus ai mei
-Eu zic să mergeți la doctor!spunea unchiul

-Păi,hai să mergem la urgențe mâine!
M-au îmbrăcat repede,și am mers,eram în mașină lângă unchi,mă gândeam unde mergem și ce vreme frumoasă e afară. De fiecare dată când eram în mașină numai pe geam mă uitam,mi se părea interesant la vârsta aceea😂.
A doua zi,m-au dus la spital, m-au internat,am început să plâng, că ai mei pleacă,dar mama îmi spunea să nu mai plâng,cică eram suspectă de hemipareză spastica pe toată partea dreaptă,adică toată partea dreaptă creștea și o simțeam mai greuț. Fiind într-un pătuț de copil,urlam și plângeam și mă durea mâna de la branulă. Reușisem să mă dau jos și întreb unde e mama, imediat m-a luat o asistentă și m-a pus înapoi,atunci am început să stau înghemuită și să mă calmez,crezând că următoarea zi v-a fi mai buna. Îmi spuneam ceva de genu':"Maine sigur o sa vină mama să mă ia".
A doua zi,se confirmase cea ce era suspect și m-am trezit cu gips pe piciorul drept,nu știam ce se întâmplă cu mine,vedeam perfuzii,nu era nimeni. Aveam o frică și ușor ușor începea să mă doară piciorul,m-am ridicat în picioare,am vrut sa cobor dar nu puteam sa ridic din cauza durerii care se intensifica cu cât ridicam gips-ul cel greu. O strigam pe mama,dar nimeni nu venea,până când a venit o altă asistentă și îmi spunea:
-"Stai jos,o sa vină mama ta"
Și uite așa făcusem operația,iar an de an trebuia să merg la doctor cea ce era obositor+ medicamente care nu aveau niciun efect😞!oh,dar asta nu e tot.
În scurt timp, cică ar fi trebuit să mă adopte niște americani,dat nu au putut,din cauza legii,ce abia apăruse și sună cam așa:
"Oamenii din alte țări nu pot adopta copii din țară,deoarece le e frică să nu facă trafic de organe etc." așa mi-a spus mama. Să zice că cred,dar ceva mă face să nu cred asta,nu știu......
Trecuse timpul,cu bune și rele,mai mult rele,mergeam tot mai rău,simțeam și nu prea,piciorul,aveam 13 ani,venise vremea pentru control,la doctorul care mă operase,dar se pare că se schimbaseră programul medicilor, așa că am rămas,presimțeam ceva bine. Bat la ușă,aveam emoții,dar nu știu de ce,când să intru în sală,văd un bărbat înalt,brunet cu puțin par alb, arătos ce-i drept,și frumușel,mă bâlbâiam nu știam dacă sa zic Sarutmana/Buna ziua,așa de zăpăcită eram. În fine,am intrat,am mers(să vadă cum merg),s-a uitat la șolduri, picioare,etc. A spus că soldurile nu sunt egale și că dreptul e scurt cu 4 cm jumate față de stângul, mi-a spus că trebuie să pună 8 șuruburi in genunchiul stâng ca să oprească creșterea. Astfel dreptul se va egala.
M-am internat în spital,fusese prima operație mai conștientă, adică mai mare. Aveam emoții mari,cum va fi, să nu pățesc ceva. Îmi aduc aminte că am stat o săptămână în spital,nu prea a fost ok săptămâna aia,deoarece era aproape de Paști și a fost îngrozitor de dureros. După ce m-am trezit din operație mă durea foarte foarte foarte tare piciorul,zici că mă tăiasem adânc,aveam genunchiul în bandaj, sângera,am vrut să văd dacă îl pot ridica,dar mai rău mă durea.
Cred cel mai frumos s-au comportat părinții mei,doar atunci. Îmi făcea toate poftele și veneau mai mereu. Aveam niste asistente foarte drăcoaice,care mă obliga sa merg,îmi spunea că trece,ele care nu făcuse niciodată operații 🙄😣! Mă chinuiam foarte mult ca sa mă duc la baie,deoarece nu vroiau sa îmi aducă bazinetul!
Venise ziua externări,îmi făcusem bagajele,era un scaun cu rotile și am vrut eu sa mă așez,dar de unde că m-au trântit ele și am început să plâng, mă și loveau intenționat de pereți/persoane, m-am bucurat foarte tare că plecam acasă. Ajunsă acasă,mă plictiseam,și mi-am spus hai să merg sprijinită (deși mă durea insuportabil),ușor ușor câte un pas până când mi-am dat drumul la mers. Venise ziua în care trebuia să îmi scoată firele de la operatie,adică fix o săptămână de la externare. Mergeam cu mama lejer nu am nicio treabă(mai aveam dureri,nu puteam îndoi la maxim piciorul)era coadă,am așteptat cu nerăbdare dar și cu plictiseală. Doctorul când a văzut că merg nu îi venea să creadă,s-a bucurat enorm de mult,se citea pe chip că eram mândru de mine. Și eu eram la fel, mi-a spus că normal trebuia să îmi dau drumul peste o lună de la operatie,cea ce mă bucura și mai mult!
Piciorul a recuperat 3 cm jumate,a trebuit să-mi scoată șuruburile și după operații mi-a spus că momentan nu mai fac operații. Asta m-am bucurat mult. Mi-a mai spus să înot,mă ajută foarte mult,dar mama nu vrea. Scuze dar deschid o mică paranteză:Multe visuri de ale mele s-au ruinat din cauza bolii, înotul mi-ar fi împăcat (puțin) gândul că nu pot deveni chiar orice ca cei normali.
Apropo de ce ziceam mai sus cu "mai abandona copii",am frați mai mici decât mine,eu sunt singura mare, din păcate.Primul frate e cu 7 ani mai mic decât mine, Florin, îl iubesc foarte mult (de ce?) Pentru că a crescut în aceași familie cu mine,el avea opt luni iar eu aveam 6/7 , când l-am văzut prima dată simțeam că e fratele meu,mereu mă jucam cu el,aveam grijă de el,până când a fost adoptat de niște Bucureșteni. El a fost înfiat împreună cu celălalt frate al meu Adiță,care a fost crescut în altă familie,este puțin mai mic decât Florin. Când a plecat parcă mi s-a rupt ceva din mine. Nu mai eu știu cât am plâns 😭😭😭. Sinceră să fiu mă bucur că au nimerit într-o familie bună,care au banii,condiții etc. Mai am o soră,Georgiana,și ea adoptată, în altă parte. Ce mă enervează cel mai tare e că protecția copilului a spus că o să ne țină uniți,unde mama dracului ne-a ținut uniți, scuzați-mă de expresie,dar chiar sunt nervoasă. Actuală mamă nu îmi dă voie să țin legătura cu fratele meu,zice când voi fi mare o să îl caut,dar mereu mă in întreb,el oare ar vrea să mă cunoască?chiar nu știu ce să cred.....
In fine,încerc să mă bucur de viață cum pot, alți au lux/ au ce vor,iar alți încercă să se descurce cu ce au(eu) mi-aș fi dorit să am astfel de viață,dar ce ți-e scris așa rămâne!