Odiseea lui Berg

2.

260 până la declanşarea reacţiei...

O reţea de fulgere lumină difuz atmosfera densă, încărcată la maxim. Părea un joc de artificii mascat de o ceaţă lăptoasă. Curând, un bubuit surd repercută în pereţii înalţi ai canionului, ca şi cum un paznic uriaş al lui Gliese 581d pornise în căutarea intruşilor care-i tulburaseră liniştea.

Sau poate că nu erau decât vulcanii turbulenţi, invizibili din cauza furtunii.

Prin geamul fumuriu al căştii, Mama Cheryl urmărea mişcarea lentă a indicatoarelor.

Nu mai era mult.

250 până la declanşarea reacţiei...

Iniţiativa lor se asemăna cu mersul pe o pojghiţă subţire de gheaţă. Reacţia în lanţ urma să afecteze drastic planeta. Efectul ei putea fi comparat cu impactul a câteva mii de asteroizi. Berg calculase cu precizie reţeaua pe care trebuiau s-o deseneze dispozitivele şi forţa reacţiei, pentru a obţine rezultatul dorit: expulzarea în spaţiu a unei mari părţi a atmosferei dense de dioxid de carbon. Gazele dislocate din sol urmau s-o înlocuiască parţial, iar o altă parte avea să fie capturată din nou de câmpul gravitaţional al corpului ceresc.

Dacă estimările lui Berg erau corecte, presiunea atmosferică avea să fie redusă de la 92 la 1 bar.

Cu condiţia ca nimic să nu meargă greşit.

240 până la declanşarea reacţiei...

La douăzeci de metri în faţă putea distinge prin ceaţa deasă silueta întunecată a roverului monoloc cu care ajunsese acolo şi care avea s-o ducă prin canion până la navetă. De cealalaltă parte a ei, undeva la peste o mie de kilometri distanţă de Mama Cheryl, trebuia să se afle Paul. Probabil la fel de speriat ca şi ea, rumegând aceleaşi idei obsedante, scăldat de aceeaşi atmosferă cenuşie.

Femeia se concentră asupra umbrei roverului construit în întregime din materiale de sinteză, cu comandă manuală. Armăsarul care, dacă n-avea să-l strunească aşa cum trebuie pe drumul de întoarcere, risca s-o transforme într-un piatră pusă pe monumentul funerar al călătoriilor spaţiale.

Intervalul de timp era foarte strâns. Nu-şi permitea nicio greşeală.

230 până la declanşarea reacţiei...

Îi era teamă. Încercă să se liniştească, concentrându-se asupra milioanelor de vietăţi care-i foloseau trupul pe post de adăpost şi hrană. Le simţea mişunând pe pielea proteică, intrând şi ieşind prin pori şi orificii. Mama Cheryl era o gazdă, membră a unui cult care-şi dăruia trupul creaturilor minuscule. Interiorul ei constituia un mediu fertil pentru ele. Laolaltă, formau un biosistem aflat în echilibru. Ea le hrănea, ele îi reparau continuu ţesuturile, îi întreţineau organele, vasele sangvine şi nervii, îi devorau tumorile înainte să devină periculoase. Comuniunea trecea dincolo de stadiul fizic vizibil. Cumva, erorile de reproducere ale celulelor aveau loc mult mai rar şi la intervale de mai multe generaţii decât în cazul oamenilor obişnuiţi.

Asta făcea ca viaţa ei biologică să fie neobişnuit de lungă, chiar şi printre oamenii învăţaţi cu stocarea virtuală sau cu simbioza om-maşină. Şi, spre deosebire de aceştia, sentimentul de împlinire dat de faptul că avea grijă de atâtea fiinţe o ajuta să treacă peste problemele psihologice care apărea în cazul longevităţii.

Fireşte, era la fel de vulnerabilă în faţa accidentelor ca orice altă fiinţă. Iar situaţia de faţă era una în care trebuia să evite o înlănţuire de erori posibile.