Odiseea lui Berg

5.

Lui E=mc2 îi plăcea să creadă că-l concura pe Berg. Comandantul navei avea la dispoziţie imensiul spaţiu de stocare organică oferită de pasărea spaţială şi platformele virtuale hexazecimale pe care rula continuu. Inginerul-şef avea doar un trup augmentat cu echipamente de ultimă generaţie care se îmbucau printre puţinele organe care mai rămăseseră nemodificate. Şi un sistem de algoritmi în folosirea procesarelor interne la a cărui dezvoltare contribuise din plin şi pe care-l considera superior oricăror tehnologii existente la ora aceea pe piaţă. Sau, cel puţin, la data la care plecaseră din sistemul solar.

Acesta îi permitea o optimizare a stocării, accesării şi corelării informaţiilor care – credea el – compensa avantajele sistemului lui Berg. Aşa se face că, deşi comandantul îi furnizase schema optimă de salturi spaţiale care să-i ducă la grupul stelar în mişcare AB Doradus, E=mc2 replicase procesul în propriul sistem, folosind propriile ipoteze de lucru. Procesoarele încărcate până la refuz îl făcuseră inactiv timp de 187, dar inginerul-şef era convins că găsise o diferenţă de o fracţiune de salt, care-i putea ajuta să ajungă la destinaţie mai repede cu 0,0056.

În intervalul de timp în care fusese ocupat cu calculele, lăsase sala motoarelor în grija lui μ~. În afara acestuia, restul inginerilor şi mecanicilor erau ultra-specializaţi pe diferite domenii şi, prin urmare, aveau nevoie de cineva care să supravegheze coordonarea acţiunilor. Închis într-o unitate centrală nu mai mare decât craniul unui om obişnuit, creierul lui μ~ comunica wireless cu sute de dispozitive care accesorizau diferite formaţiuni organice crescute din celulele sale stem şi care nu semănau cu nimic din ceea ce compunea o fiinţă umană. Toate aceste părţi ale corpului său, răspândite în pântecele uriaşei nave, îşi executau independent activităţile pe care creierul le programa şi le coordona cu grijă. Şi E=mc2 profita din plin de ubicuitatea lui.

După ce procesoarele reveniră la încărcarea normală, inginerul-şef dădu ordinele necesare pentru pregătirea saltului sub-luminic în conformitate cu calculele ajustate de el. Era un adevărat as în acest gen de călătorii. μ~ observă cu justeţe că specialitatea sa venea în contradicţie cu numele ales. Ciborgul rânji.

– L-am ales tocmai pentru a celebra continuu această limită a fizicii relativiste pe care o provoc continuu.

– Şi ţi-l vei schimba dacă vei căuta o alta?

– Fireşte. Orice erou îşi ia un supranume atunci când are de-a face cu o probă.

– Cum ar fi descoperirea unei specii extraterestre? testă terenul μ~.

– Asta, dragul meu, reprezintă o imposibilitate. Eu cred în universul holografic. Există o legătură biunivocă între mine, ca observator şi universul pe care-l observ. Cred că extratereştrii sunt similari paradoxului din experimentul pisicii lui Schrödinger. În acest moment, ei se află în conştiinţele noastre într-o stare nedefinită: există şi nu există. Doar în momentul morţii, când conştiinţa se eliberează, ei pot căpăta o stare anume. Într-un fel, abia atunci vor putea fi văzuţi.

– Presupunând că teoria ta e valabilă, înseamnă că şi noi putem exista doar în momentul în care suntem eliberaţi din conştiinţa unei specii extraterestre.

– Evident.

– Atunci ajungem într-o fundătură.

– Te contrazic, Micro! Gândeşte-te la timpul relativist. Dacă eu mă îndepărtez de tine cu o viteză hiperluminică, timpul tău trece mult mai repede ca al meu. Dar asta doar dacă tu eşti considerat sistemul de referinţă. Din perspectiva unui sistem de referinţă care mă are pe mine drept etalon, tu eşti cel care se îndepărtează cu viteza hiperluminică. Este un paradox aparent al logicii, dar practica ne dovedeşte că el nu există în realitate.

– Şi care e pisica ta, MC?

– Ţi-am spus: eu cred într-un univers holografic. Extratereştrii mei au forma fractalilor, glumi.

– Am dezvoltat câteva modele fractale pe baza unor observaţii făcute asupra continuumului spaţio-temporal, îl informă μ~. Dacă te interesează...

– Cu siguranţă! se entuziasmă inginerul-şef.

Când „Odiseea lui Berg" ajunse la destinaţie, E=mc2 avu grijă să-i predea comandantului un raport detaliat cu privire la traseul optim ales pentru călătoria cu pricina.

Berg nu dădu prea multă importanţă informării primite de la inginerul-şef. Pe el îl interesa dacă luase o decizie bună când stabilise acea regiune a spaţiului ca următoarea destinaţie. Pentru că CFBDSIR 2149-0403 era un corp cosmic suficient de masiv ca să atingă echilibrul hidrostatic, dar nu într-atât încât să susţină un miez stelar. Cu alte cuvinte, era o planetă rătăcitoare – probabil expulzată dintr-un sistem planetar. Avea o masă de aproape şapte ori mai mare ca Jupiter şi o atmosferă bogată în metan, ceea ce o făcea un candidat neplauzibil pentru o viitoare colonie umană.

Dar, în afara rolului său în expansiunea omenirii prin spaţiu, periplul navei lui Berg avea şi un rol ştiinţific. Şi, cum acest tip de planete rătăcitoare nu fusese studiat niciodată până atunci – ci se bazase strict pe observaţii de la distanţă şi speculaţii – comandantul spera că datele culese aveau să-i aducă fonduri satisfăcătoare din partea cercurilor ştiinţifice.

Scanarea din afară a atmosferei furniză o serie de rapoarte pe care Berg le privi cu neîncredere. Decise să trimită o sondă. Aceasta colectă date în timpul unei rotaţii complete în jurul planetei. Înainte de a ieşi din zona de ocultare, se defectă şi nu reuşi să transmită spre „Odisee" informaţiile culese. Berg studie variantele pe care le avea la dispoziţie şi decise că varianta care avea cele mai mari şanse de reuşită pentru recuperarea sondei o constituia trimiterea unei navete pilotate manual.

Aşa cum făcea de fiecare dată, apelă la algoritmul care alegea aleator unul dintre membrii echipajului capabili să piloteze o navetă cu autonomie scurtă – adică aproape toţi, ţinând cont că devenise un fenomen la fel de banal ca şi conducerea maşinilor de uscat pe autostrăzile din istoria Pământului.

Sper marea lui surpriză – şi o oarecare îngrijorare – tragerea la sorţi îi furniză tot numele lui Paul. Verifică dacă nu cumva greşise ceva în cadrul algoritmului – un element care-l determina să aleagă preponderent anumite nume. Văzând că nu era cazul, decise că era vorba despre un rezultat legitim.

Şi îl anunţă pe Paul despre noua misiune pe care trebuia s-o îndeplinească.