Imi dedic aceasta carte, asa cum toate aceste sentimente mi se dedica intru totul mie.
Afirmatiile legate de starea mea de sanatate aveau sa se citeasca mai bine in ochii trecatorilor care ma priveau de fiecare data cu o compatimire aparte, decat in foile prescrise in fiecare saptamana de un alt doctor.Un alt doctor mereu cu ochelarii mai strambi decat propiul zambet ce trebuia probabil sa-mi inspire siguranta.
Si numai siguranta nu imi inspira. Deja simteam cum bucata de lemn in care se sprijina toata greutatea corpului meu este inconjurata de o caldura arzatoare ce sta mereu proiectata pe asfalt. Nu intelegeam rostul lui si oarecum stiam ca nu aveam nevoie de el. Nu acela avea sa fie lucrul in care toata fiinta mea sa-si gaseasca sprijinul.
Iar cum toate acestor lucruri nu le puteam gasi rostul, am inceput sa-mi creez pentru inceput, o conceptie propie, dar destul de clara, asupra acestei bucati de lemn. Dupa cum toti stim, acest obiect este folosit cel mai frecvent de batranii care au o anumita problema de sanatate sau pur si simplu incepi sa-l posezi atunci cand o intamplare nefericita isi pune amprenta peste membrul tau. In toata incercarea mea de a nu aduce aminte aceste lucruri, eram constienta ca altcineva asteapta cu nerabdare sa-si gaseasca cu adevarat sprijinul. Stiam ca ele nu aveau sa fie complexate ca de un simplu baston va atarna de acum viata lor. Ba din potriva, asa puteau observa precizia cu care acesta se infinge in pamant, mai mult decat ar putea ele vreodata sa o faca.
Si atunci am simtit pentru prima oara cum toate teoriile mele legate de tot ce am simtit pana acum sunt doar niste portiuni din tot ceea ce inseamna acea bucata de lemn. De data asta erau poate la fel de amortite ca piciorul pe care incercam sa-l tin in viata si cel mai probabil la fel de tepene ca bastonul ce se afla mereu sub stapanirea palmei stangi. Nu dadeau vreun semn cum ca ar fi inteles intentia mea. Asta daca aveam una, dar chiar si asa, speram ca macar propiile mele ganduri, oricat de neintelese ar fi, sa stie ca nu e momentul sa se piarda intr-o situatie ca aceasta.
Fara sa-mi dau seama am tot continuat-o asa. Eu, gandindu-ma daca toate acestea nu au fost decat niste iluzii, iar bastonul probabil meditand la teoriile despre care tocmai a aflat si de care este mai mult decat interesat sa le descopere. Si daca chiar ar fi asa? Deja ma gandesc cum as putea sa ofer acel confort de care tot au nevoie aceste iluzii. Dar ce tot spun? Sunt niste iluzii cum cel mai probabil si acest moment este.
Asta ar insemna ca tu de fapt nu citesti asta, ca randurile pe care am incercat atat de mult sa le scriu se vor risipi cat de curand. Poate odata cu tine. Cu persoana ta. Cu ceea ce incerci prea mult sa fii.