Arena de luptă

Prolog

Cecilia pov's
   Aud un ciocănit în uşa camerei mele de spital, şi imediat cum aprob intrarea persoanei, în camera năvălesc prietenii mei cei mai buni, şi singurii, de fapt. Charlie şi Valerie mă fac să-mi pun înapoi sun pat caietul, şi să mă întreb ce e cu graba asta. Il las pe Charlie sa stea puţin intins, căci obosise foarte tare.
         Cred că e timpul sa vă spun câte ceva despre mine şi prietenii mei. Trăim, pentru moment, într-un spital. Charlie este cel mai bolnav dintre noi, având probleme cu inima. Nu ştiu exact, însă nu poate face efort fizic. Valerie.. Ei bine, nimeni nu ştie ce are.   Tot ce se ştie este că nu are destul calciu, şi nu îi poate creşte părul. Iar apoi, eu. Sufăr de anorexie de peste un an, fiind descoperită după ce am leşinat în camera mea.
         Spitalul e pentru noi mai bine ca acasă. Acasă, mă blochez în propriile gânduri, ajungând de cele mai multe ori să plâng până adorm. Aici, chiar vreau să mă fac mai bine. Şi, cu ajutorul prietenilor mei, sunt mai fericită.
        Valerie e mereu fericită, având un aer copilăros, mai ales cu peruca ei de un albastru închis. Este cea ce nu poate tace mai mult de cinci minute şi pur şi simplu îi ador latura artistică. Visează să devină o actriță, şi chiar sper că va reuşi.
           Pe de altă parte, Charlie e cel care 'tace şi face'. Glumele lui sunt mereu cele mai amuzante, şi ştie să facă totul să pară mai bine. Are părul brunet închis, iar faţa aproape mereu îmbujorată, dat fiind faptul că un efort este pentru el până şi să mearga destul de rapid. Este foarte bun la şah, niciodată nu-l pot bate.
             Eu sunt vocea raţiunii dintre cei doi. Am întotdeauna o replică usturătoare în caz că te iei de prietenii mei, şi pot spune că lupt pentru lucrurile la cre ţin. Întotdeauna am fost aşa, însă în ultimul an am căzut în întuneric... Dar nu mă voi mai întoarce acolo. Nici azi, nici mâine, niciodată.
        —Ce-i cu graba asta, Valerie? Vrei să-l omori pe Charlie?întreb ridicând o sprânceană.
         —Am găsit..azi...asta, spuse Charlie, arătând spre cartea din mâinile lui Valerie.
         —N-am putut să o deschidem, parcă paginile ar fi fost lipite.
           Cartea era mare, având coperţi din piele neagră. O iau în mâinile mele, iar un şoc se petrece la atingerea pielii mele de cea a coperților. Deodată, totul se înceţoşează, iar ultimul lucru pe care îl văd e cum Valerie si Charlie ating cartea.
            Ajungem într-o încăpere întunecată, iar o voce ne spune:
             —Ce aţi vrea să schimbaţi la voi?
             Cu toţii ne uităm unii la alţii, şi spunem în acelaşi timp:
               —Vreau să mă fac bine.
               O uşă apare în faţa noastră, iar tot ce putem vedea este un scris luminos.
               "Intră dacă îndrăzneşti "
                Împreună apăsăm clanţa uşii. Îndrăznim, cum să nu.

               ~Wist, cu personajele sale: Cecilia, Valerie și Charlie.

Beth se trezii, în mod surprinzator și ciudat, într-o altă cameră decât se culcase. Primul lucru văzu tavanul arămiu a unei încăperi frumoase. Stătea întinsă pe un pat cu cuvertură roșie sângerie și cu model floral inchis la culoare.
Se ridică în capul oaselor și se frecă la ceafă.
Camera în care stătea ea avea ferestre mari cu januzele albastre și un birou de un lemn pe care Beth nu îl putea identifica, mai mult pentru că era prea întuneric afară ca să vadă măcar culoarea ca lumea.
Așa cum ziceam, era întuneric afară, dar fetița nu se miră. Mereu se trezea în toiul nopții, după un coșmar înfiorător din care se abținea mereu să nu țipe.
Pe peretele din fața ei se afla o pictură cu o femeie frumoasă. Brunetei i se păru dubios de cunoscută.
Femeia avea părul blond, o figura bună și blândă, și ochii...Ochii. Ii avea exact ca ai lui Beth... Fata își dădu imediat seama că femeia era mama ei. Nu arăta deloc ca femeia care îi tot apărea în vise pe care o considera mama sa, dar își dădu seama cine era din prima.
Isi lua puțin privirea de la tablou apoi realiză ca se holbase ceva timp la el.
Se duse la unul din geamuri șcă se hotărî să iasă să exploreze. Poate gasea și ea niște amici îngeri cu care să se joace de-a războiul, că doar nu era ea singura îngerașă căreia îi plăcea așa ceva.
Într-o secundă se trezi coborând pe scara de incendiu a camerei (Pe care probabil Doamna Swan uitase să o scoată sau ceva) până în grădina casei în care Proprietara Orfelinatului o dusese.
Ieși pe poartă și porni la plimbare ca o pasăre de noapte pe străzile raiului.
Ghinionul lui Beth a fost că îngerii erau de obicei atât de amabili, încât de fiecare dată când trecea pe langă un adult-înger, acesta o întrebă: "Ce e cu tine așa singură pe stradă noaptea?" sau "Te-ai pierdut?".
Atâta grijă și amabilitate i se păreau brunetei aproape dezgustătoare, și, în acelaș timp, i se păru din ce în ce mai mult că locul ăla nu era de ea.
Prea multă politețe, prea multă _perfecțiune_ care pe Beth o făceau să se simtă incomfortabil, parcă vrând ca dintr-o dată să vadă un parc plin de copii nesimțiți care înjură și scuipă, ca să își amintească că asta nu era doar un vis ciudat, ci chiar ceva real.
Se plimba așa, evitând adulții îngeri, când auzii un chicot răutăcios de copil de undeva.
Bruneta se simțea ușurată pentru că sigur era un nesimțit care voia să o sperie și se luă după sunet.
Alerga după râsul acela care se auzea din ce în ce mai aproape, bucuroasă că alerga din nou, când văzu o siluetă de băiat cu spatele la ea.
Se duse tiptil după băiat și îi puse mâna pe umăr, vrând să il sperie, dar imediat ce palma ei a făcut contact cu materialul hainei băiatului, văzu o lumina așa de orbitoare care îi ocupa tot câmpul vizual, încât a fost nevoită să închidă ochii.
Când îi deschise, văzu în jurul ei numai si numai întuneric, ca  și cum ar fi undeva și nicăieri în acelaș timp, în afara faptului că în fața ei distingea greu un contur de ușă, și singura lumină pe care o vedea era de la niște litere neon care formau cuvintele "Intră, dacă îndrăznești"
Bruneta, fără să stea pe gânduri, deschise ușa.