Ma aflu in tren, locul acesta atat de murdar, prea putin spus murdar, te urci in el si te face sa te simti astfel. Cel putin la mine asa functioneaza, ma face sa ma simt murdara pentru tot ce am facut rau, oarecum vinovata.
Stau si privesc in gol, pe fereastra, totul merge alene in spate, la fel ca amintirile noatre, la fel ca tot ce m-a legat de el. Vantul bate, ploaia loveste sacadat geamul, zgomotul produs este aproape inexitent, dar totusi real, la fel ca sentimentul pe care il detin fata de el. Intr-un fel consider ca orgoliul meu este bun, dar amuzant si copilaresc este ca ma roade pe interior.
In cateva momente voi fi departe, departe de tot si de toate. Uneori pot trece prin suferinta, dar nu pot uita cine m-a adus in starea asta.
Paradoxal, imi amintesc acel chip, cu trasaturi bine conturate, ochii aceia negrii in care ma pierdeam mereu, parul sau negru si ciufulit in fiecare dimineata, rasul acela zgomotos, firea lui vulcanica, cum era atat de nervos atunci cand incercam sa-l infrunt, cand zambea, cand fuma dimineata pe veranda asteptand sa ma trezesc, felul sau de a fi atat de protector, puterea sa, saruturile sale.. totul... este pur si simplu el, care este in stare sa treaca peste oricine sau orice, in orice circumstante pentru a-si atinge scopul. Desi, nu-mi place sa recunosc, intodeauna am invatat de la el ,cum sa iau viata in piept, indiferent de situatie. Si desi nu i-am spus-o de foarte multe ori, il iubeam si inca il iubesc , am destule motive sa o fac, dar prea putine sa ma intorc din drum. Desi, amintirile si sentimentele vor fi cele care ne vor lega la nesfarsit...
