-Elizabeth, spuse bărbatul masiv din spatele biroului, ştii că, de-a lungul anilor, am ajuns să ţin la tine ca la propria fiică, însă ai încălcat cea mai importantă regulă a noastră. Deoarece ai fost unul dintre cei mai fideli agenţi atâta timp, ai la dispoziţie 24 de ore să faci tot ce timpul nu ţi-a permis în aceşti ani. Când cele 24 de ore se vor scurge, vei fi nevoită să te întorci la sediu şi... să terminăm treaba. Eşti liberă acum, ai zece minute să te pregăteşti şi să pleci. O zi plăcută, Elizabeth, încheie bărbatul, vocea groasă spărgându-i-se la final.
Câteva lacrimi reci se adunaseră în ochii şatenei, însă clipi des, alungându-le. Nu putea lăsa sentimentele să pună stăpânire pe ea, nu acum. Avea 24 de ore să trăiască cu adevarat. 24 de ore.
-Mi-a facut plăcere să te cunosc, Johnatan. Sper că tu nu vei sfârşi aşa ca mine, a spus, scuipând ultimele cuvinte cu o urmă de dezgust.
Se întoarse pe călcâie şi părăsi biroul spaţios, lăsându-l pe cel ce îi fusese şef şi prieten încă de când avea nouăsprezece ani şi a fost recrutată în toată chestia asta. Ştia că ar fi fost mai bine să rămână acasă, să meargă la colegiu şi să aibă o viaţă normală. Un soţ, o casă şi o droaie de copii a fost tot ce a vrut de la viaţă, când s-a pricopsit cu asta? Poate ar fi facut unele lucruri altfel. Poate.
Dar nu regreta nimic. Mereu i s-a părut atât de poetic să mori tânăr, în floarea vârstei. Şi-a trăit viaţa la maxim, scurtă cum a fost ea, şi acum, în ultimele ore ce i-au ramas, e hotărâtă să-şi găsească dragostea. Dat fiind că erau în Paris, poate Johnatan o va lăsa să se arunce din vârful turnului Eiffel, ca să facă totul şi mai frumos. Era în oraşul dragostei, şi era extrem de hotărâtă.
Când îşi va vedea alesul, va şti. Aşa trebuia să fie. Nu avea timp şi nici chef pentru o poveste încâlcită de iubire. Mereu urâse telenovelele. Îşi va găsi iubirea şi îşi va petrece ultimele ore cu el. Poate dragostea la prima vedere pare nebunească şi ideea ei poate suna puerilă, dar nu îi pasă.
La urma urmei, ce altceva mai are de pierdut?
