Am părăsit biroul lui Johnathan, cu lacrimi la colţurile ochilor şi m-am îndreptat spre ieşire, amintindu-mi apoi că fostul meu şef şi prieten nu a menţionat când încep cele 24 de ore în care, voi fi un om aproape liber. Cu o urmă de regret, sau mai degrabă dezgust, m-am întors în biroul atât de cunoscut şi atât de detestat de mine. Johnathan, pe care întotdeauna l-am găsit un bărbat foarte atrăgător, dar nu mi-am permis să recunosc până acum din cauza diferenţei de grad şi a prieteniei ce se legase între noi, stătea rezemat de biroul din lemn de cireş, privind trist peretele din faţa lui, pe care stătea agăţat un tablou cu noi. El, Carter şi cu mine. Am fost un trio memorabil. Am fost.
- Johnathan, nu vreau să te deranjez, dar ai uitat să îmi spui când începe ultima mea zi... aici, am şoptit, încercând să îmi ascund tremurul din voce. Niciodată nu mi-a fost frică de moarte, teama e ceva de neconceput în domeniul ăsta, dar să o spun cu voce tare mă înfricoşează teribil. A tresărit şi a clipit de câteva ori, părând că vrea să alunge nişte lacrimi ce sunt sigură că nu se aflau în ochii lui.
- Probabil vrei să faci multe lucruri, aşa că am considerat de cuviinţă să îţi dau o zi şi o noapte. Mâine la ora opt fix vei putea pleca unde vrei, având 24 de ore la dispoziţie să îţi îndeplineşti visele. Peste două zile, tot la ora opt fix, te vei întoarce la sediu şi vom termina toată treaba asta, a spus, păstrând o figură neutră.
Am încuviinţat şi am părăsit camera, fiind conştientă de faptul că mai aveam aproape opt ore până când voi putea părăsi clădirea, aşa că am încercat să îl găsesc pe Carter, singura persoană care mă putea ajuta acum, însă am realizat că doar eu sunt pe tuşă, iar el e plecat prin vreo misiune palpitantă şi periculoasă, de care am atât de multă nevoie. Am intrat într-o cabină ce era folosită pe post de dormitor când agenţii aveau puţin timp liber şi m-am întins pe micuţul pat din colţul camerei.
*
Nişte bătăi puternice în uşă m-au făcut să tresar, probabil din cauză că adormisem în timp ce reflectam asupra vieţii ce o dusesem până acum. Am privit ceasul de pe peretele opus mie şi am sărit din pat când am observat că indica ora şapte şi jumătate, dimineaţa. Am descuiat uşa cabinei şi am dat nas în nas cu Carter, care părea destul de nervos.
- Lizzie, schimbă-te şi hai să te scoatem de aici. Am vorbit cu Johnathan, se pare că drumul nu e inclus în timpul tau. Hai, repede, a zis în timp ce mă împingea înapoi în micuţa cameră. Am luat hainele pe care le ţinea în mâini şi am mulţumit Domnului că are gusturi vestimentare bune.
I-am făcut semn să se întoarcă, rotindu-mi irişii verzi la răspunsul lui negativ. Mi-am dat jos hainele pe care le purtam şi m-am schimbat repede cu cele pe care mi le-a adus el, fiindu-i recunoscătoare că mi-a adus şi o perie pentru păr.
*
- Okay Liz, ştii cât te iubesc, dar nu îmi permit să stau cu tine astăzi. Şi în plus, e ziua ta, cred că te-ai săturat de mine, mi-a spus, cu o urmă de regret în voce.
- Nu m-aş plictisi niciodată de tine, Carter. O să fii acolo când o sâ se...ştii tu, întâmple? am întrebat nesigură.
- Normal că voi fi, voi fi mereu acolo pentru tine. Acum du-te. Eu o să încep să plâng şi nu vreau să te fac să plângi pentru că astăzi e ziua ta, azi nu ai voie să fii tristă.
- E ziua mea, am voie să fac ce vreau, am încercat în zadar să chicotesc.
Am privit ceasul de la mâna lui Carter, care indica opt fără două minute, apoi mi-am ridicat privirea la el. Ochii blânzi îi erau umezi, iar zâmbetul mereu atât de cuceritor eşua lamentabil să mă facă să mă simt mai bine. Mi-am încolăcit braţele subţiri în jurul gâtului său, lipindu-mi corpul micuţ de al său, care era mult mai masiv, evident.
