Hai să-ți spun ceva, iadul e o metaforă. Da, așa e. Nu există cazanele cu smoală unde drăcușori unii mai hidoși ca alții te înmoaie ca la băile termale și te pedepsesc pentru o eternitate. Adică, poate există, ce știu eu, dar nu asta e ideea.
Ceea ce vreau să zic e că simt că majoritatea lumii interpretează greșit semnificația lui ca o pedeapsă, când de fapt e mai mult o avertizare. Dacă am analiza, noi oamenii, tot ce se spune despre el, în loc să luăm de bună, am putea realiza asta. În afară de viață ofilită și durere insurmontabilă, de câinii ce păzesc intrarea, Lucifer și așa mai departe, ce mai e? Primul păcat ne vorbește despre ispită și modul în care a venit ea : ademenitor, în unicul copac din care celor doi le era interzis să mănânce. Dacă printr-o minune nu știi cum a fost faza cu Adam si Eva, poate o știi pe aia cu "highway to hell". Adică, nu știu de tine, dar eu aș prefera autostrada în locul străzii nepavate din spatele blocului.
Revenind la tartar, cred că ar trebui să reprezinte o avertizare cu privire la lucrurile sau persoanele frumoase din jurul nostru care par câteodată ireal de perfecte; fiecare piesă a acestui puzzle numit viată pare să cadă la locul ei. Aici intervine "infernul", care prin metafora lui schițează un posibil rezultat al bucuriei pe care o trăiești chiar acum. E un lucru rău? Nu.
"Aaa, deci înseamnă că iadul e bun, asta vrei să zici?" Nu, frate, e iadul. Ca tot ce se întâmplă în jurul nostru, vei fi mult mai fericit odată ce înțelegi că nu e nici bun, nici rău, doar există.
