Priveste-ma!

Te cunosc de undeva?

M-am intrebat adesea cum ar fi fost daca as fi stiut finalul povestii asteia. Daca as fi fost capabila sa inteleg reala semnificatie a cuvantului sacrificiu, a ideii de iubire si rabdare. Cum ar fi fost daca stiam cate lacrimi aveam sa vars, cate drumuri fara cale de intors aveam sa iau si cate dezamagiri aveam sa intampin pe parcurs. Cum ar fi fost daca nu-mi infrangeam temerile la o varsta atat de frageda, daca nu cunoasteam tradarea si frica de a pierde tot ceea ce am si am castigat prin lupte grele. M-am intrebat iar si iar ce ar fi fost daca imi traiam copilaria si adolescenta la alt nivel, cu alti oameni, daca nu mi-as fi pierdut increderea pe la inceputul relatiilor mele. Am incercat adesea sa privesc totul cu alti ochi, sa ating alte maini, sa cuprind alte suflete, am incercat sa-mi gasesc oamenii pe care i-am pierdut in oameni pe care doar ce-i intalneam, am incercat sa inlocuiesc. Am incercat sa inlocuiesc sentimente, dorinte, amintiri. Am incercat si am reusit.Tot ceea ce mi-a iesit cu brio a fost sa ma prefac.

Si m-am prefacut. M-am prefacut sa iubesc, m-am prefacut sa fiu prietena multora, m-am prefacut sa inteleg oamenii, m-am prefacut in atatea lucruri pe care nici macar nu le cunosteam indeajuns de bine. M-am prefacut sa uit tot ceea ce era important pentru mine, m-am prefacut in a fi perfecta si nimeni n-a reusit sa vada dincolo de acele bariere.

M-am pierdut undeva in procesul asta de a uita, n-am vrut sa accept ca n-am fost destul de buna pentru unii oameni. De fapt, eu n-am fost buna? Ei n-au fost potriviti? Timpul nu si-a gasit locul intre mine si mine, intre mine si ei, intre mine si tine. Da, tu, cu tine vorbesc. Am murit cand te-am pierdut iar acum am o mare teama sa te dezgrop, pentru c-as muri din nou. Iti amintesti de noi?

Am deschis ochii incet, incet. Nimic nu avea sa ma motiveze azi sa ies din casa, nimic si nimeni n-ar indrazni. Stiam ca trebuie sa schimb asta la mine, alintatul si starea morocanoasa de dimineata. Am zambit, stiam clar ca a ma rasfata trebuie sa se schimbe in cazul de fata.

Era o duminica normala, inceputul lui august. Mai exact 2 august. Am realizat asta dupa ce am mijit ochii in telefon. Avea luminozitatea la minim si totusi mi-a spart ochii, ar fi cazul sa incep a purta ochelarii aia de pe birou, am dat o groaza de bani pe ei si degeaba, mereu uit sa-i pun pe nas si sa-mi vad de treburi CU ei, nu fara. Ziua de azi avea sa fie una plina, deja o stiam. Era de asteptat sa termin in jurul orei 18:00, dupa care sa ma vad cu o prietena buna, Catriona. Catriona...ce nume! Nici ea nu-i sigura daca sa rada sau sa planga, ce-i drept, unii parinti nu-s inspirati in cazuri de genul.

- Neata! Se auzi gasul mamei in timp ce-mi deschide usa.

- Nea... dar un cascat pe indelete imi intrerupse "neata"-ul.

- Daca tot pleci azi, te-ar deranja sa treci printr-un supermarket sa-mi iei cateva oua?

"Daaaa" am zbierat in gandul meu. Asta insemna mai mult de 40 de minute de cotrobait printr-un supermarket aglomerat, carucioare de cumparaturi si oameni aiuriti. Niciodata n-am inteles de ce toti sunt atat de agitati si grabiti, de parca produsul pe care vor sa-l cumpere ar fi ultimul, sau daca ar uita ceva de pe lista tot pamantul s-ar cutremura sub noi.

- O sa iau... continui eu ascunzandu-mi gandurile si intorcandu-ma pe burta cu fata-n perna.

As putea sa ma prefac c-am uitat, s-o sun cand deja sunt in drum spre casa si sa-i spun ca e deja prea tarziu. Apoi mi-am dat seama si am tipat dupa ce a inchis usa:

- Dar faci ceva bun daca iti iau oua?

- Daaa... s-a auzit sters.

Macar atat, mereu mi-e pofta de ceva bun. 

Doua ore mai tarziu eram plecata si deja imi terminam treburile personale, curajul de a cumpara oua imi lipsea cu desavarsire. O ora mai tarziu eram in fata supermarket-ului, am inspirat adanc si am intrat. Imediat dupa usa glisanta am simtit miros de gogosi, dar asta insemna sa cutreier tot magazinul pentru a ajunge la stand, era undeva intre mezeluri si peste, o nebunie, nu-mi dau seama cui i-a venit ideea sa-l plaseze acolo si de ce imi mirosea fix a gogosi acum, nu a peste, a agitatie, a mezeluri, a nervi de la caserie si a transpiratie de la toti oamenii astia grabiti prin viata. Mi-am luat un carucior si m-am apucat sa-l imping in stanga si-n dreapta, cautand ingandurata ouale mult asteptate de mama acasa. Trecusera deja 30 de minute, ouale nicaieri, nici nu mai stiam unde am facut dreapta sau stanga, iar asta era un supermarket mic, in unul mare eram pierduta-n spatiu, nicio sansa sa gasesc iesirea. Cand am realizat ca mai trecusem pe langa prafuri de copt, am suierat incet o injuratura si m-am intors fara a ma asigura cu carutul ala mai mare decat mine. Nervii imi erau intinsi la maxim, fix de asta ma temeam cand am zis "da"-ul ala mamei. Puteam sa ma duc foarte usor sa-mi iau un cozonac d-ala la mana a doua de la un magazin de la colt si nu as fi indurat atatea ghionturi, atatea remarci cu "aolo, asta nu stie ce face", "ocoleste-o, ca asta-i d-aia care sta cateva ore ca nu stie ce dracu vrea". Deja mi se invarteau cuvintele in minte si sfantul sa aiba grija de urmatorul care-mi iese-n cale. In secunda urmatoare am simtit carutul pe care-l impingeam de zor cum mi se impinge-n burta, parca a se razbuna, nu altceva. Aud printre durere, zgaltaiala, haosul din mintea mea un "imi pare rau, esti bine?". Dau din cap ca nu, incercand sa-mi reglez respiratia. Mama ei de bara, ce s-a infipt. "N-am fost atent, nu am vrut. Te cunosc de undeva?". Ma si cunoaste!!! Eu m-am fofilit aici cateva secunde si mi-am luat respiratia de gravida in 15 luni inca nenascuta, iar asta imi spune ca ma si cunoaste. Am ridicat ochii din bara si ma pregateam sa-i zic cateva zicale, toate legate de mame si sfinti dar m-a oprit un gand... "Oh...uh...hmmm". Da! Fix gandul asta.