Privirea ei se chinuie
să treacă prin mine,
blocându-se în interiorul meu,
de ceva ce nu înțeleg.
Ce o oprește să mă descompună-n agonie?
- Speranța nu-i bună,
timpanele-mi amorțite-i captează vorbe,
și se îndoiesc de cuvintele ei,
de parcă ar fi compuse din otrăvuri
menite să ucidă moravuri.
- Te ridică în slăvi, ca pe-o pasăre ce nu ești
și-ți înfățișează promisiuni deșarte,
garantându-ți stăpânirea unei lumi
inexistente,
în care te încrezi,
cu naivitatea unui copil,
continuă, convinsă că o ascult,
captat mai mult de ea decât de cuvintele ei.
Și deși nu o înțeleg, aprob cuminte din cap.
- Te convinge că are puterea de-a te scăpa
din gheare ce-i sunt propria invenție.
Speranța-i iluzie deghizată-n realitate.
Termină cu-n surâs ce mă face să-i dau dreptate,
Și privirea-i reușește să spulbere zidul ce mi-a protejat interiorul. M-a convins.
____________________________________________________________
ok, pe bizicuț dacă știu ce e asta. prea multe poezii pe watt. daar, mai bine să o iau pe căi întortocheate cu versurile, decât să scriu chestii cărora le știu sfârșitul, dar nu am habar cum să-l ating iei. oricum, nu știu cât mă va ține sentimentul ăsta de trebuie să scriu, orice, dar să știu că încă o pot face, deci nici eu nu îmi fac prea mari speranțe.
bănuiesc că asta e prima și ultima notă de subsol din „ploaie de vară". și, ă, mulțumesc. mulțumesc că ai citit tot ce-am scris aici.
