să cadă luna de pe cer și-n ramuri să se desfacă, și soarta să și-o petreacă într-un bol de cristal falsificat și sfărâmițat în maroniul pământului. să cadă luna, să se arunce cu deplină conștiință bolnavă, să cadă-n ispravă, și în cădere să se regăsească. să se întoarcă de la ce-a pornit: natura de înger decăzut. să moară luna, înecată-n sinucidere, să se confunde c-o minge umplută cu aer în loc de găurile goale pe care le merită, să se izbească de primul fir de fân imitând un ac, să vadă ce-nseamnă să fii răpus de-o sabie din paie, să se-mbete cu suferința neputinței de-a schimba sorții, pe care trebuie să-i înveșmântezi în suflet propriu, doar pentru a le gâdila cerința de-a clipi. să se lepede de tronul din ceruri, spre a alerga după terestrul stabilității, să-și dea coroana de mucegai pe moartea dată de-un fir de pai. să cadă luna de pe cer în mocirla neagră ce-o tot admiră! să se sufoce cu infinitul universului, să cadă! să cadă! să cadă și să vadă dacă cineva observă asta.
căci lumii nu-i mai pasă de înc-o cădere în plus.
