Pașii mei către tine

Capitolul 1

După doi ani de la plecarea Aylei

—Kensley! Ce ai găsit despre caz? mă trezește din transă femeia din fața mea. Kensley! Vrei să mergi acasă?

—Nu, doamnă! zic revenind la treabă.

Mă uit peste dosarele de pe masă. Lucrez deja de patru ore la acest caz, iar mâine avem deja prima înfățișare. Sunt extenuată. Mă doare capul și am nevoie să dorm. Mă mai uit odată pe dosarele cazului. Citesc declarațiile, rapoartele și tot ce am pe masă pentru a salva procesul. Mă ridic de pe scaun și merg printre colegii mei care am fost selectați și mă îndrept spre biroul șefei mele.

—Doamnă, am găsit un indiciu, îi explic ce am găsit și cum putem să îl salvăm pe acuzat.

—În sfârșit ceva bun, Ayla! Spune-le celorlalți să se ducă acasă, trebuie să fim odihniți pentru ziua de mâine.

  Zâmbesc în sinea mea și le dau vestea cea bună colegilor mei. În acești doi ani de când stau în California lucrez aproximativ zece ore pe zi. În fiecare zi vin acasă dorind să dorm sau să mă relaxez pe plajă. Însă niciodată nu se întâmplă. De fiecare dată vin, apucându-mă să citesc pentru ziua de mâine. Așa se întâmplă și azi.

Imediat ce ajung acasă, mă dezbrac de hainele bune și îmi iau hainele de casă, trântindu-mă pe pat și luând caietele și cărțile pentru a doua zi. Încep să citesc și să recitesc, până se face aproape ora două noaptea și mă duc să mă culc.

De obicei nu simt cât de repede trece timpul din cauza oboselii și a stresului. Mă pun cu capul pe pernă gândindu-mă la câte am reușit să fac în acești doi ani de când m-am mutat. Am strâns bani pentru construcțiile casei, am reușit să obțin loc de ucenică la cel mai bun profesor de la facultate... Toate astea pe cont propriu. Un singur lucru îmi lipsea: părinții. Mă întorc pe burtă, afundându-mi capul în pernă, mă întorc pe spate, închid ochii respirând ușor și după adorm.

A doua zi, aud telefonul cum sună. Mă întind după el cu ochii închiși, nimerind ceasul, lampa, dar nu telefonul. La naiba! Gata, l-am prins.

  —Alo? zic somnoroasă.

  —Kensley! Unde ești? Trebuia să fii la tribunal acum douăzeci de minute, Melisa o să te omoare, iar procesul începe în douăzeci de minute, urlă în telefon unul din colegii mei, Andrew.

  —Ah, am uitat! Mă duc acum să mă îmbrac, mă ridic instant în capul oaselor, aranjându-mi părul de pe față. Mă uit la ceas, ora zece dimineața. Am dormit prea mult.

Închid telefonul, îl arunc pe pat și fug să mă îmbrac cât pot de repede. Inima îmi bate mai repede ca de obicei din cauza adrenalinei. Privesc din nou ceasul. S-a făcut și zece. Hai, hai mai repede! Iar o să întârzi. Sun un taxi ca să mă ia de acasă și să mă ducă la tribunal. Cobor repede în bucătărie, îmi pun de un ceai, dar nu las apa foarte mult. Peste zece minute, când mă încalț aud un claxon la ușa casei. Arunc un ochi, e taxiul cerut. Fug repede afară, intru în mașină în timp ce răsuflam de oboseală. În viața mea nu mai băgasem un sprint ca acesta. Îi zic șoferului să mă ducă la tribunalul din centru.

După un sfert de oră, ajungem la tribunal. Îi dau banii șoferului și fug repede înăuntru, izbindu-mă de un băiat mai înalt decât mine. Avea părul dezaranjat, șaten, puțin ondulat. Formele feței îi erau bine conturate, iar ochii de un căprui deschis. Zâmbetul te făcea să îți dorești să îl vezi mereu. Pentru un moment, rămân uluită de frumusețea băiatului din fața mea, dar îmi revin repede.

—Ai grijă pe unde mergi, zice întinzându-mi o mână pentru a mă ridica de unde am căzut.

—Mulțumesc, zic acceptându-i mâna și văzându-mi de treaba mea.