Preconcepții eseistice

Germenele abisului și durerile

           Germenele abisului s-a așezat pe sufletul meu cu gândul să mă amețească, să stingă-n văpaia noii dureri — sau astfel aș îndrăzni eu să formulez, nu fac confesiuni și nici nu voi fac acestea sunt numai un soi de generalități — iar sufletul să rămână alb ca o coală de hârtie; nu cred că are cum face asta, este prea mic și mâinile lui sunt bune de curmat, se pare că, totuși, eu îl voi văduvi de speranță până se ridică cortina, ce-i drept plictisul te îndeamnă către acțiuni din astea distructive și nici parfumul opiului nu te aduce într-o condiție tocmai favorabilă, nu-i așa, micuțule?

              Mi-ai spus că păsările ale căror aripi le-ai tăiat au găsit prilejul văzduhului și s-au sinucis de pe stâncile de bazalt, împrumutând din ultima lor suflare absurdul și – dans contemporan în stilul tragic al izbirii ciocanului de mâinile artistului plastic...cine să zdrobească mâinile unui artist... micuțul germene și de multe ori i-a îndrumat pe alții să țină între degete instrumentul, tragic e puțin spus, sângele și lacrimile nu încetau să iar mintea mea se pricopsi cu el care șoptea din apus către răsărit spre apus, dar nimic nu e tragic, nu.

                Omul simte de multe ori tragedia ca pe un calvar, desigur, există și aceia care o vocalizează ca pe o ușurare — nebunii, cei ce își creează o lume proprie și spintecă acea cămașă de forță; s-ar putea spune că realitatea este o temniță din care greu evadezi și să rupi materialul care îți astupă urechile și ochii, de pildă, prin scris — scrii, dar tot sub impulsul realității — numai că e așa cum o vezi tu, să țin seama, realitatea este întotdeauna subiectivă, de bunăvoie ești torționar de-a stânga și de-a dreapta ta, cazi sau zbori — ține cont de acele frici pe care fiecare din noi le creăm — potențial, desigur, ca în povestea cu drobul de sare. De bună seamă, cuvintele sunt cele mai eficiente leacuri când vine vorba de a obloji o rană spirituală, omul ori vorbește ori nu spune nimic și tace — și în tăcerea aceea încet, încet țese acea cămașă de forță cu o anumită doză de sentiment artistic — nu toți au curajul să se închidă între ziduri de aer și negativism, și tot mai puțini au curajul să iasă la lumină... Lumina asta, atât de intrigantă, știați că n-a existat vreodată lumină neagră? deși și negrul există, nu luminează, mi se pare chiar o nedreptate și el este pe undeva, dar nu are o lumină, o să se spună că negrul e mat — la fel ca rujurile pe care le detest — și nu are cum să lumineze ori să sclipească, să fie deschis când el este închis aidoma unui suflet hâd — întotdeauna mi-a plăcut să caut acel hâd în fiecare. Oare este adevărată teoria culorilor a lui Goethe, de fapt, nu mi se pare că are însemnătate, este ceea ce numesc eu frumos, estetic, ceva ce seamănă a curaj nebun, și palpitant, neprevăzutul care te îmbrățișează doar din paginile gălbejite ale unei cărți — pagini întocmai ca o rană vindecată; nu știu dacă e bună asocierea, dar vizibil este că ambele lasă urme, cartea în minte și rana în corp sau pe suflet, depinde de care îi este natura. De cele spirituale greu scapi, afli asta tocmai când te sărută optimismul pe suflet, dar ca prin farmec, simți că sărutarea a fost a morții nu a vieții — o fi aceasta una dintre pricinile pentru care unii au crezut că oamenii nu au suflet ci numai minte, dar acolo ceva tot o fi — ceva ce diluează sau intensifică durerea, după caz. Nu poate doar să o dilueze?

       Ar fi posibil, oare? În unic sens, să preia el din năpasta atât de dură, să fure din cuțitele însângerate care au ca destinație sufletul, să facă un gest de bunătate. Nu știu, cum nu știu dacă mâine lumina va fi neagră, chiar dacă nu există așa ceva, eu nu pot să mă gândesc că într-o viitoare clipă, nu o voi simți.