Preconcepții eseistice

Dor-ideatic

          Pe cărări te umblă netrebnicul de dor și scutură ori mângâie cerul veșnic palid la care mă uitam de pe marginea prăpastiei, o fărâmă de opiu, atât mai puteam avea în cap, și în suflet putința de a respira ideile, nu aerul acesta ce pare că ține în tine vitalitatea — ad facto pe mine încetul cu încetul mă omoară, așa sunt oamenii și mai presus așa sunt ființele-idee, cam capricioase cu sensul și esențele pe care le pot înghiți ca să le sprijine în zborul pitit într-un colț de opoziție cu peșterile contingente întru topitoriile din subterană, unde avea Orfeu să fie vizitator, înainte ca ea să-i cânte ultimul imn de banchet, și dorul să se estompeze — încetul cu încetul printre amintirile deja șubrezi, dorul, el însuși ținut în viață de transparența ideii și poate de idealism și imaginarul mereu fluturat ca drapelul în mijlocul luptei, din aroganță ori sumbrul mimetism al sfidării unei ordini; se zicea că dorurile sfidează, până când le ucizi.

              Netrebnicul de dor, a plecat și cum nu mai este aici, a lăsat acolo vidul și foamea de idee ori setea de însuflețire când spiritualitatea se aruncă de pe culme m-aș apleca și eu după ea ca să o salvez, ca să sfidez dorul și idee că rezultatul acțiunii ar fi eliberare, și ce o fi asta? — aflu eu cumva, ori ucigând ori respirând ideea, nicidecum să o înghit căci aș deveni eu însumi o chestiune invizibilă, ca un vers rămas în minte — se zicea că Michelangelo a demonstrat că cel socotit Atotputernic se face prezent în mintea umană - dacă nu o fi & el o idee ideală, ca un ursitor al adevărului și stăpân al ideii, de ce oare mi-e dor de starea de pruncie? Să nu simt că știu, știam sau că voi învăța ori deprinde, Nu vehement să fie de fapt Da răsunător fără să bag de seama și să solicit interesul, se bat cap în cap întrebările firești cu un cuget tulbure ca apa unei bălți înămolite  în care înoată numai râmele și celule microscopice, la nivel de miniatură moartea e mai interesantă — ca idee — o creatură ce trăiește în gheață, învie după s-a răcit de tot, dar nu definitiv, o altă chestiune problematică, greu de aflat — dorul acesta să te părăsească, apoi să rămâi o idee antropomorfă care bea amarul stors din neputință și totuși înălțător își duce cenușiul subteran văzduhului atât de blând în îmbrățișarea naivă. În plan aș fi avut să îmi înec sufletul în filosofie, ori să zdrobesc de mine hedonismele ce mi le pot închipui să dănțuiesc în jale, agale o slabă schimonoseală în secul ritm al jăraticului de mai apoi de focul ce sa stins de spaima ideii în trup de pasăre aducătoare de apă care să stingă mult mai adânc prelinsă către undeva unde esența exterioară întâlnește sângele ca un spirit ce posedează serie de zvârcoliri ale nebuniei triste că măruntaiele au ajuns un cerc de fum pe un cer nedemn de sacrificiu, ce descumpănitor și dor de răzvrătire în chip de copil tiran al sufletelor din subterană ce n-au mai pupat să respire acele mai multe gaze ce se numesc aer, ci au sfârșit prin a depozita din sulful de acolo și arșiță ori are de idee, care, la fel ca aici nu stagnează, că ar fi de neînchipuit, ca și cum timpul s-ar opri în loc, iar în zi ar fi atât de liniște și chip de înțelegere precum în cele mai lipsite de însușire secunde-fundătură ale nopții — clarității și sfârșitului să dau dorul, apoi va rămâne ideea.