În͟f͟r͟u͟n͟t͟ân͟d͟ În͟t͟u͟n͟e͟r͟i͟c͟u͟l͟

|Prolog|

  N-am înțeles niciodată de ce în liceul „Orion" geamurile de la parter sunt închise cu gratii.
Mi se pare logic ca o astfel de „măsură" să fie luată pentru cele de la etaje, unde posiblitatea ca vreun elev amețit să cadă și să își spargă căpățâna este mult mai mare.

  Eu sunt Maera. Stau în a doua bancă. Citesc, tac, ascult.
În clasa a noua n-am ieșit în pauză nici măcar o singură dată.
Anul ăsta am fost nevoită să o fac, căci am devenit dependentă de senzația pe care mi-o oferă țigările.

  În general lumea mă ignoră sau mă laudă pentru cumințenia mea, dar știu că baia liceului a auzit mai multe bârfe despre mine decât pot număra. Ah, și dacă nu v-ați prins: „lumea" care mă laudă e compusă din profesori și părinți care mă folosesc pentru a le scoate ochii odraslelor lor. Ce? Doar nu te așteptai ca Isla și hainele ei de brand să îmi facă mie vreun compliment.

  Doar că am colegi deștepți care știu să profite de răspunsul afirmativ pe care-l dau de fiecare dată când sunt întrebată dacă mi-am făcut tema.

  Nici nu plutește misterul în jurul meu, nici nu atrag priviri, nici nu ascund cine știe ce secrete murdare.

Bine, poate două.

  În primul rând...sufăr de ceea ce se cheamă „destita personalite".
Asta înseamnă că e ca și când aș fi două persoane în același timp. Una la interior, alta la exterior.
Căci am multe păreri și sunt la fel ca orice altă adolescentă de vârsta mea. Nu o să mă călugăresc, deși lumea asta crede din atitudinea mea de măicuță, iar uneori am și eu gânduri răutăcioase. Ca orice om.
Doar că nu deschid gura. Nu râd când cineva din clasă face o glumă bună. Nu particip la jocurile lor. Nu vin în excursii.
Sunt ca o fantomă în clasa asta, deși sunt mereu prezentă. Când îmi cer ceva îmi ridic privirea și le zic „sigur", apoi mă reîntorc la cartea de pe bancă, prefăcându-mă că-s singură.

  Și ar mai fi ceva.
Visez. Visez lucruri ciudate.
Visez și viitorul, cumva. O perioadă de timp am crezut că sunt vreun nenorocit de „medium", deși în 2018 n-ai cum să mai crezi în așa ceva.
Fantome, vampiri, vârcolaci. Subiecte de filme și cărți, nimic mai mult. Spune-i cuiva că ai pățit ceva supranatural și o să își dea ochii peste cap. Asta sau o să își învârtească toate cele cinci degete în jurul capului. Cunoști semnul? Înseamnă „du-te dracu de nebun".

 
  De două săptămâni am același vis.
Sunt la liceu. Doar că nu mă îndrept spre ultima clasă de pe holul mijlociu, ci undeva la subsol.
Însă noi nu avem așa ceva. Nu din câte știu eu.

E mult întuneric. Merg cu atâta siguranță pe mine, ca și când aș cunoaște fiecare cotlon.
Habar n-am ce e aici, dar cu siguranță nimic bun. Altfel de ce ar fi ascuns?

Și apoi el. Sunt fascinată de persoana sa.
Ar trebui să îmi fie frică, ar trebui să resimt toată energia negativă pe care o emană, fiindcă asta e specialitatea mea.

Ar trebui să fug cât mă țin picioarele, dar nici măcar nu mă clintesc.

El se întoarce spre mine și brusc totul devine foc. Inima mi-e în flăcări, iar camera se umple de scântei.

Când mă trezesc nu mă mai pot concentra pe viața mea, fiindcă mi-e dor.
Mi-e dor de lumea îngropată sub liceul „Orion" și de stăpânul său.

Vreau să știu cine e, ce caută aici, de ce tot face ceea ce face.
Vreau să știu totul despre el.
Vreau să știu de ce îmi tot bântuie somnul, fiindcă trebuie să existe un motiv. Mereu există.
Pentru mine visele nu sunt doar simple vise. Niciodată n-au fost.