În͟f͟r͟u͟n͟t͟ân͟d͟ În͟t͟u͟n͟e͟r͟i͟c͟u͟l͟

Capitolul unu

Sunt din nou aici.

Nu știu dacă și alți oameni sunt conștienți atunci când visează, dar pentru mine a fost mereu mai mult decât evident.
Nu știu exact cum îmi dau seama, pur și simplu sunt lucidă încă de când pun capul pe pernă până când se termină tot procesul, adică până când adorm și mă trezesc pe partea cealaltă, într-o altă lume.

Probabil de asta sunt mereu obosită.

Acum nu e altă lume. E liceul meu.
Picioarele îmi acționează de capul lor și mă trezesc că înaintez pe hol, pun mâna pe clanță și ajung la baza scărilor care duc spre sala de sport, doar că o iau spre stânga, trec de cămăruța îngrijitoarei și dau de o ușă veche, legată în lanțuri. Trag de ele, dar nu se clintesc, așa că privesc prin jur până zăresc mușcata așezată în ghiveciul de pe pervaz.
Mă apropii, îl ridic...și iată! Un set de chei, trei în total. Prima e închisă la culoare ca pământul, a doua roșie ca focul și a treia pare a fi vopsită cu o pensulă îmbibată în cerul senin al unei dimineți frumoase.

Se simt grele când le iau în mână și palma îmi vibrează preț de o secundă, asta până când le introduc pe fiecare acolo unde simt că se potrivesc, iar lacătele se deschid imediat. Clinchetul îmi gâdilă urechile.

Împing ușa roasă de șoareci și timp și încep să tușesc din cauza prafului, dar nu durează mult să mă obișnuiesc, fiindcă am mai trecut prin asta.

E atât de întuneric încât îmi ia mai mult decât ar trebui să cobor treptele, dar respir ușurată că nu mi-am rupt gâtul. Nu e niciun fel de balustradă de care să mă țin.

Clipesc de câteva ori, chinuindu-mă să deslușesc ceva. Pare un fel de cămăruță, dar după câțiva pași, teneșii mei se afundă în ceva negru. E pământ peste tot, exact ca acela moale și umed pe care-l pune mama la flori.
Mă agăț din greșeală cu mâna de perete și scâncesc, o durere ascuțită săgetându-mă până în măduva oaselor.
M-am tăiat. E acoperit de cioburi cristaline și-acum sângerez, însă mă comport de parcă nu s-a întâmplat nimic.

  Apoi văd o fereastră mare, care mă duce cu gândul la o epocă de mult apusă, la regi și regine, la turnuri și porți din piatră. Are o formă ciudată și dincolo de ea e și mai mult întuneric.

  Și-apoi o siluetă apare din senin, făcându-mă să-mi mușc limba din greșeală. Privește în față și are mâinile adânc îngropate în buzunare. Parcă totul a devenit și mai obscur acum.

  Are părul negru. Și se întoarce.

Pulsul mi-o ia la goană și nu-mi mai amintesc cum se respiră, cum mă cheamă, cine sunt.
Ochii săi strălucesc și o șuviță ondulată îi cade neobrăzată pe frunte. Buzele sale pline sunt curbate într-un rânjet și inima mea continuă să sară peste câteva bătăi odată la două-trei minute, exact ca un dansator care și-a uitat pașii.
Mă simt plină de electricitate și genunchii îmi tremură, iar sângele continuă să-mi picure din mână, colorând pământul.

—Nu-mi place să aștept, Maera. Ai de gând să îți faci curaj odată sau trebuie să depun eforturi mai mari pentru ca tu să înțelegi că te aștept? vorbește lent, seducător, parșiv

  Mă trezesc țipând de mama focului și îmi afund capul în pernă, tremurând ca varga. Până acum nu s-a mai întâmplat asta, nu mi-a mai vorbit, vocea lui răgușită și profundă nu s-a mai deranjat să-mi pronunțe numele, ci doar m-a privit până în adâncul sufletului, râzând în tăcere de mine.

Dar acum a făcut-o.

  Îmi mut privirea pe ușă în momentul în care se deschide, lăsând un frate îngrijorat și adormit să intre înăuntru. Pantalonii albaștri de pijama îi atârnă într-un mod indecent pe șolduri, lucru care mă face să mă strâmb pe interior.