SÂNGE DE CONTEMPLATOR

SEPTEMBRIE

Luna în care s-a străduit să-l uite
Să nu vrea să-l mai vadă vreodată
Și luna în care norocul lasă de dorit

I. Manipulând întunericul

 
     —Doar pentru că am încredere, spune Hazel şi îi înmână o pereche de chei.

    —Ştiu asta! zâmbește dulce strângându-le în pumn. Ne vedem diseara! îi face cu ochiul apoi urcă scările spre ieșirea din casa.

  Nadia e cea mai bună prietena a lui Hazel.
  Hazel nu e cea mai buna prietenă a Nadiei.

  Nadia e sigura prietenă a lui Hazel.
  Hazel e una dintre multele prietenii pe care Nadia le-a legat în ultimii ani.

   Nadia a convins-o pe Hazel să dea o petrecere în casa ei cât timp părinții ei sunt plecați.
   Hazel a fost de acord, dându-i cheile maşinii ei pentru a putea finaliza ultimele detalii ale petrecerii. Vrea sa fie perfect. A crescut drept o perfectionistă. Totul o să fie perfect chiar dacă e menit dezastrului.
Ştie că nu vor fi oameni care să aprecieze ornamentul gustărilor, oridinea băuturilor sau vechimea vinului. Ei doar vor intra, muzica va suna mai tare ca oricând, iar ajutată de Nadia va pretinde că ştie cine e.

  Nadia nu e perfecționistă. Oh, Dumnezeule, e departe de orice înseamnă perfect, lucru făcut "ca la carte". Câteodată, asta supără lumea. Câteodată, o supără pe ea. Doar începe, nu e niciodată în stare să termine.
Seara asta, nu o sa fie diferită. Va fi doar o alta.
Seara asta, vrea să fie despre Hazel. Mica roşcată nu e tocmai persoana ei preferată, dar a rugat-o să o ajute. A rugat-o să o schimbe. Ştie ce înseamnă să fi mic şi uitat şi nu vrea să o lase să simtă asta în continuare.

Nadia vrea ca cineva să o ajute să facă din o seară obișnuită, seara ei. Vrea să se simtă specială, dar nu o să se mai gândească la asta. E bună la a nu analiza situații. Îneacă ceea ce o rănește iar durerea dispare.

  Îşi strânge mâinile pe volan, inspiră durerea ce îi urcă în piept, expiră uitarea.

*

  Fetele sunt în camera lui Hazel. Nadia îi termina machiajul accentuând încă puțin nuanța de vişiniu din colțurile ochilor.
  Hazel arată... minunat? de diferit. Extrem. Negru, nu galben. Părul roşu ciufulit, nu prins în coadă. Accesorii metalice ce îi atârnau de lângă buzunarele gecii de piele, nu veşnicul lănțişor de aur ce, din punctul ei de vedere, era atât de uşor de furat printre oamenii pe lângă care urma să stea tot restul nopții.

  —Gata! zâmbește artista mulțumită de rezultat. Cobaiul nu poate comenta, îi place. -Nu-ți place? întreabă uşor dezamagită, lăsând pensula pe măsuță, atunci când îşi vede prietena analizându-şi fața însă fără vreo expresie.

  —Ba da! se ridică parcă speriată. Ba da! îi apucă mâinile strângându-le între ale ei. E doar... diferit. Nu credeam că o să ma simt atât de bine asa! râde. Mulțumesc mult, Nadia! spune recunoscătoare îmbrățişând-o. 

  —Atunci, lungeşte cuvântul dezlipindu-se de ea,  hai să mergem jos şi să punem în aplicare planul. Nu lasă harababura asta degeaba.

   Sunt lângă scări, privind lumea de sub ele. Mulțimea continuă să crească, oamenii să se adune în grupulețe iar acordurile unei chitări electrice îi zbârleau părul de pe ceafă lui Hazel care se putea gândi doar la cum o sa scoată mirosul de iarbă din perne.
Planul era: atrage-i atenția lui Theo. Intelgerea era: dacă Theo nu va arăta vreun interes, Hazel va incerca să uite de el.