Învață-mă să iubesc! Blake Brothers Vol I

Capitolul 4

Serena

Luni când intru în clădirea în care lucrez, May, vine spre mine grăbită, de parcă ar fi undeva un incendiu iar eu sunt singura care îl poate stinge:
— Domnișoară Lewis! Sunteți chemată la ultimul etaj.
Mă opresc pe loc și simt cum inima imi bate mai repede. Mă uit la May:
— Cum...când?
— Chiar acum! Am primit ordine clare de la domul Blake că vrea să vă vadă imediat cum ajungeți.
Înghit în sec și dau din cap. Merg spre lift și apăs butonul pentru ultimul etaj. Îmi frământ mânile cât timp liftul urcă, și mii de gânduri îmi trec prin cap. Ultimul etaj e etajul unde sunt birourile șefilor. Domul Blake e deținătorul companiei. Nu am mai fost niciodată chemată aici, nici măcar nu i-am cunoscut pe șefi, când m-am angajat, am fost recrutată de echipa companiei, nu de deținătorii ei. Dacă ești chemat aici ori ești transferat, ori o să fii concediat. Nici una dintre variante nu îmi suna prea bine. Cobor din lift și înaintez pe holul lung, decorat cu artefacte scumpe. O secretară blondă îmi arătat spre ușa:
— Domnul Blake vă aștepată!
Încuviințez din cap și deschid ușa. Știau cum pot să arate aceste birouri dar mereu mă surprinde luxul lor . O încăpere spațioasă cu geamuri mari de unde poți vedea o parte mare din oraș. Îmi plimb ochii prin întrega încăpere.
Abia atunci îi observ pe cei trei bărbați care stau pe canapea și mă observă și ei pe mine.
Domnul Blake se ridică, îmi zâmbește și vine spre mine:
-Domnișoară Lewis ! Mă bucur că ați ajuns.
Mă conduce spre canapea unde ceilalți doi bărbați s-au ridicat în picioare. Unul dintre ei e mai în vârstă dar îmi zâmbește ușor și îmi întinde mâna. I-o întind și eu pe a mea:
— Serena Lewis!
— Ben Hale! Încântat să vă cunosc!
— Asemenea!
Atunci mă întorc spre cel de-al treilea bărbat și simt cum inima îmi bate și mai repede iar aerul imi iese din plămâni într-un oftat ușor.
E el. La naiba e el !
Imi întinde mâna, i-o întind și eu pe a mea încercând să ascund faptul că îmi tremură:
— Jensen Blake! Mă bucur să vă cunosc domnisoara, Lewis!
Îi cercetez privirea ca să îmi dau seama dacă mă recunoaște, însă nu observ nimic care să îmi dea de înțeles că ne-am mai întâlnit vreodată:
— Jensen e fratele meu, domnișoară Lewis! El deține toată rețeaua de companii IT din țară, în afară de cele pe care le dețin eu.
Domnul Blake zâmbește spre fratele său dar acesta nu schițează nici o emoție. Continuă să mă privească pe mine .
Jensen Blake! Firaș a naibii! Cum am putut să nu îl recunosc ? Doamne Dumnezeule! Unul dintre cei mai influenți, mai bogați și mai doriți bărbați ai momentului iar eu ce fac ? Mă lovesc de el pe stradă.
De două ori .
Mă întreb din nou dacă mă cunoaște, aș spune acum, că din modul în care privirea s-a e ațintită doar asupra mea de când am început să vorbesc, m-am înșelat înainte, mă recunoaște. Imi dau seama de asta . Imi vine să mă dau cu capul de un perete. Vă rog să mă omorâți acum!
— Uite ce e, domnișoară Lewis, eu vreau să renunț la sediul aceata din New York și să îmi continui treaba doar cu companiile de la Seattle și Michigan. Așa că pe asta vreau să i-o vând lui Jensen.
Mă uit la domnul Blake așteptând:
— Dar cum el are deja destule de care să își facă griji avem nevoie de cineva care să se ocupe momentan de conducere.
Stai ce? Domnul Blake continuă:
— Asa că te-am ales pe tine!
— Pe mine ? spun cu gura căscată
— Da!
— Domnule Blake, dar eu ...eu sunt director adjunct pe secția mea de abia două luni ...nu credeți că e nevoie de cineva cu mai multă experiență...
El scutură din cap și deschide un dosar pe care îl are pe birou:
— Ia să vedem...absolventă Harvard cum laude...ai experiență în munca de cercetare și ai fost organizatoarea mai multor echipe de-a lungul facultății.
  Își ridică privirea spre mine zâmbitor:
— Ți-am urmărit progresul, Lewis ! Ești 100 % dedicata muncii. Colegii tăi au avut doar lucruri bune de spus despre tine iar superiorii tăi nu s-au plâns niciodată. În plus, nu o să ai cine știe ce de făcut. O să ai de semnat ceva hârtii și să participi la câteva evenimente.
Probabil că vede încă expresia mea nedumerită și șocată pentru că oftează și continuă:
— În fiecare an companiile noastre donează o sumă de zece milioane de dolari unei organizații caritabile. Anul acesta am hotarat să fie o asociație care ajută copiii orfani și mamele văduve cu copii. Avem nevoie de un reprezentat și ne-am gândit că o femeie ar fi mai potrivită pentru treba asta .
— Și v-ați gândit la mine ?
El dă din cap .
— Gândește-te bine , Lewis ! O să discutăm mâine mai multe. Nu e nevoie să rămâi la servici și ai liber restul zilei . Mâine o mașină o să vină după tine să te aducă la restaurantul unde o să încheiem afacerea. Și o să semnăm actele.
Mă conduce spre ușa:
— Nu ești obligată să accepți, dar nu uita că astfel de ocazii nu se ivesc prea des.
Ies din biroul domnului Blake și iau liftul . Trec pe lângă recepționera care mă privește cu compătimire de parcă ar crede că am fost concediată. Probabil că nici expresia șocată de pe fața mea nu ajută. Dar dacă ar ști ea.
Ies în strada aglomerată și gălăgioasă. Îmi ridic ochii spre  clădirea impunătoare din care am ieșit.
Eu? Eu să conduc chestia asta!