Nu e frumoasă.
Și o văd în negura neantului, stă covrig pe placa de marmură cu părul acoperindu-i putin din pielea albinoasă care seamănă cu cea a unei înaripate. Nu, nu e ca mătasea, nu e ca în basme. Nu e frumoasă.
Stă goală pe placa de marmură și întunericul o mușcă de tălpi și îi acoperă spatele ca prima ninsoare de cenușă, îi înghite și părul până ce în piele se mai deosebesc doar venele - albastre, vinete.
Nu e frumoasă. Stă pe placa de marmură și, în sfârșit, puțină culoare. I se văd buzele roșii. Au crăpat adânc și n-ai putea spune că e secetă, pentru că din ele mai picură sânge. Încet. Încet a ajuns până la marginea plăcii.
Nu e frumoasă. Are doar buze. Stă fără față pe placa de marmură, și placa plutește și se învârte și se întoarce și are propria ei gravitație și o rază de lumină, care o urmărește și îi poți zice soare. În rest e doar întuneric.
Nu e frumoasă. Stă pe placa de marmură și nu mai are nici umbră. A mâncat-o cenușa din tălpi și cea de pe spate. În schimb cea din păr se întinde, se alungește și îi mănâncă din cortex și îi mănâncă lumina și puțin din zile.
Nu e frumoasă. Nu e un vis. Nu mai e firul de lumină acolo. Nu, acum e aici, îmi intră în ochi, mă orbește. Iar pupila dilatată, care înainte îmi neantiza ochiul și găzduia placa s-a rușinat. S-a ascuns și acum arată ca un fir de praf.
Nu e frumoasă. Nu o mai văd. M-a orbit lumina și mi-am îndepărtat fața de oglindă.
