De data asta sunt meduze. Din cele care se găsesc în oceanele încolțind America de Sud. Corpul lor deosebit de frumos și transparent se află aproape de suprafață, sistemul lor nervos ganglionar lucind ca Apollo. Dar ce este și mai lucios și mai transparent și mai frumos este blestemul care le urmărește, ca pe una dintre prințesele din basme încuiate în turn. Frumosul care nu-și găsește compensație în lumea materială cere prețuri pe care nu le înțelegem.
Ele dețin tentacule lungi până sub fundul oceanului, ca și cum ar fi ancorate în plăcile tectonice, și se aseamănă corzilor de harpă. În apă, totuși, nu se vede nimic.
O creatură, pare-se inconștientă, cuteză să le joace. De pe nisipul compus dintr-un infinit de puncte galbene asist la actul demiurgic al naturii, care compune o simfonie sângeroasă cu accente de venin în tempo larghissimo.
Îmi închid ochiul și peisajul se întunecă și nu se mai deosebește sângele de celălalt lichid din glob. În negura nopții artificiale pe care am cauzat-o observ cum tentaculele devin vizibile ochiului din ochi și cum ne mișcăm în sincron.
Tentaculele sunt ancorate în mine, răsar ca niște vlăstare din venele mele, și ,aparent, în ciuda arealului în care habitez, mă domină o sete violentă.
Aici se plătește cu fire de sânge
Îmi deschid ochiul, fug la oglindă și observ urma ultimei tentacule dispare. Le-a prins un curent care o să le mute din America de Sud până în continentul dintre plămâni.
