Închide ochii - întuneric.
Deschide-i - nimic.
Încide ochii.
I-am închis.
E întuneric?
Nimic.
Închide ochii. Nu deschide.
Văd vidul. O eternitate de lac în întuneric, opac, obscur, semiobscur, negru, mat. Nu îl văd, reflectă universul fără stele și nu mai există orizont să deosebească cerul de pământ. Nu există pământ. Doar un lac, și nu îl văd. Dar îl miros, îl simt și știu că e acolo. E negru și întuneric peste tot.
Deschide.
Închide ochii.
Uite întinderea de neant. Deschide.
Închide-i.
Parcă am văzut în sfarșit ceva lucind în apă, o creastă de lumină, un șir, o buclă, lucind sau mișcânduse-n apă.
Deschide.
Închide, și un alt șir rotunjit, opus dar simetric celuilalt, și încă unul opus ultimului, paralel cu primul, dar mai apropiat prezenței mele, și încă unul, moment în care nu mai vreau să deschid ochii. Aparent există și aici lumină în apă, diferite forme rotunjite, creste, șiruri, și e mai frumoasă decât cea dinafara ochilor.
Bine, deschide.
O ultimă gură de lumină, să-mi ajungă încă o privire.
Închide.
Era un șarpe. În apă. Era un șarpe mișcându-se în apă. Revelația, desigur, abia după ce m-am trezit cu șarpele în fața ochilor mei, și ochii mei observă altă pereche de ochi, roșii, lăcrimând sânge, care se încheagă ușor. Îi simt durerea, disperarea, frica și ochii mei empatici și sensibili se scurg și ei. Strânge, strangulează, sugrumă. Imaginea captivității se reflectă în fiecare dintre solzii lui negri. Mă uit repede la tălpi, și, pe lângă șarpele care s-a încolăcit în jurul corpului gol, văd că lacul e numai sânge închegat, negru. Cred că il iubesc.
Deschid.
De ce am făcut asta, nu știu. Închid și văd că șarpele nu are colți ca să mă muște de ochi, dar veninul constă în cheagurile de sânge, care îmi intră pe sub piele și, nu știu cum, dar mă omoară. Simt cum mor și înainte să explic extazul și disperarea cu care mă dezintegrez, deschid o ultimă dată, să mă uit lung și la realitea din oglindă, dar mă grăbesc să închid.
Închide ochii - întuneric.
Ssssss.
