Lost flowers through the rainbow

chapter one: Nathan

Nathan is a narcissus

Because when the sun kissed the moon, he appeared

Nathan W. nu este genul de adolescent care să se cunoască foarte bine. Niciodată nu-și analizează acțiunile, emoțiile sau preferințele în materie de orice. Dacă îl întrebi în clipa de față care este trupa lui preferată, îți va răspunde Queen. Dacă îl vei întreba peste două zile, îți va răspunde Red Hotchillie Peppers. Însă, cu certitudine, știe două lucruri importante despre sine.

O dată, îi plac extrem de mult orele exacte și, din acest motiv, are un program bine stabilit pe care îl respectă cu strictețe ca să nu-și perturbe armonia interioară. Astfel că nu-l vei vedea niciodată plecând la mai mult sau mai puțin decât ora șapte fix și nu-l vei vedea decât întorcându-se la ora unu de la liceul prestigios pe care îl frecventează din clasa a IX-a.

A doua oară, nu savurează mai deloc să întârzie, de aici pornind mania pentru orele exacte. Detestă să dea explicații inutile, expuse într-un mod formal, profesorilor cărora nici măcar nu le pasă de existența sa, să se întâlnească pe holurile liceului cu elevii mai mari, cuprinși toți de molima superiorității care se manifestă prin glumițe-glumițe la adresa sa, și să poarte discuțiile insuportabile cu colegul de bancă care încă nu știe că mirosul lui nemaiîntâlnit îi provoacă arsuri pe cerul nării zilnic și nu o răceală inventată din diplomația sa.

Poziționându-și bine cravata prin geaca impermeabilă și lipindu-și căștile de urechi, depășește pragul casei oarecum tulburat să vadă că vremea de afară nu s-a mai îmbunătățit cu nimic față de ieri. Fulguie neîncetat, când normal ar fi trebuit ca viața să prindă contur după terminarea anotimpului de iarnă și pătrunderea în luna martie. Dar nu, vremea se comporta ca o adolescentă răzvrătită, încercând să demonstreze că precum decide ea, așa se joacă, și ceilalți trebuie să se conformeze.

Un pic nervos, pășește prin troiene, ținând seama că numai el le va da la o parte după terminarea orele de curs. Același lucru l-a făcut și ieri, mama sa recompensându-l cu o sumă de bani ca să-l mai înveselească puțin, întrucât, de câteva săptămâni, îl vede într-o permanentă stare tacit-ironică-nervoasă. Chiar dacă nu îi spune, știe că suferă dintr-un anumit motiv, iar, la rândul ei, suferă odată cu acesta pentru că nu a preconizat că va fi atât de neputincioasă în fața crizelor adolescentine ce vor urma să-l lovească în perioadă instabilităților sentimentale.

Cu pași alerți, își face cale spre stația de autobuz. Când ajunge acolo, realizează că acesta trebuie să apară în mai puțin de cinci minute, așa că se sprijină de stâlpul de beton din apropiere, trăgându-și răsuflarea pentru câteva momente. Ironic, melodia lui preferată se termină mai devreme și, concomitent, o voce exterioară îi distruge irealul muzical pe care și-l crează cu precădere când se duce spre școală pentru a nu interacționa cu alți oameni:

— Vrei să cumperi niște flori? Cu un ton suav expus în șoaptă, tânăra individă îl șochează pe Nathan.

— Nu, răspunde prompt și sec. Am bani doar de autobuz. Aceasta se retrage cu un pas, iar privirea-i cade pe micuțul mănunchi albicios. De ce ălea? Nathan reintroduce o punte de conversație în ciuda ostilității arătate.