Nu mai simt nimic in afara de o durere surda care imi strabate tot corpul. In aer pluteste mirosul de piele si carne arsa. Este o plasa de energie chiar la marginea orasului, in padure. Am vazut-o la timp, dar nu mi-a pasat. Am trecut direct prin ea constienta fiind ca sansele erau mari sa nu ajung in partea cealalta. Apoi, pur si simplu, m-am prabusit.Nu stiu cum a fost creata plasa de energie… poate simte intentia celor ce intra in oras sau poate simte puterea lor. Orice ar fi fost mie mi-a permis sa intru… lor nu…
Undeva langa mine, de partea cealalta, doua carcase aparent umane fumega inca. Ei au murit, iar eu sunt, inca o data, in viata; cel putin pentru moment. Stiu ca aripile imi sunt frante; le simt sub mine, rupte, sfasiate, cu oasele lor fine strapungand membrana subtire. Nu voi mai zbura niciodata. Cat de patetica sunt, un demon fara puteri si fara aripi! Poate ar fi mai bine ca totul sa se termine aici. Dar, nu! Nu am luptat atat pentru a renunta acum. Incerc sa ma misc, dar durerea se intensifica si ma tintuieste la pamant. Ar parea ca nu mai am de ales. Deja viitorul nu se mai afla in mainile mele.
Contrar opiniei muritorilor, demonii nu sunt invincibili. Si noi sangeram, ardem si murim la fel ca oricine altcineva. Corpul nostru este insa mai puternic si suportam un grad mai mare de durere decat muritorii. Stiu ca ranile mele sunt grave; noi putem simti exact aceste lucruri. Am bratul stang fracturat in doua locuri, coaste rupte, un plaman colabat si o rana urata la cap. In locul meu un om ar fi murit deja. Insa, eu nu… traiesc inca asteptand ceva: ori sfarsitul, ori salvarea. Nu am alta varianta decat sa las intunericul sa puna stapanire pe mine si sa astept.
