De cinci ani traiesc in acest oras de nimic numit Erebus. De cand a murit Ea… Nu am de ales acum, nu ma pot intoarce, dar nici nu pot merge inainte. Nu sunt destul de puternic pentru a le tine piept. Fratii mei ma asteapta, isi doresc sa revin in mijlocul lor si sa luptam impreuna, insa nu as suporta daca i-as pierde si pe ei. Toti stim adevarul; toti stim ca demonii Maurva nu au mai fost infranti de secole, de cand au pierit vampirii din Transilvania in acel ultim razboi sangeros. Ar fi imposibil pentru noi sa luptam, cand suntem doar o mana de nemuritori ce nu pot tine piept clanului.
Totusi, am rabdare. Este probabil una dintre putinele mele virtuti. Stiu ca la un moment dat ceva se va schimba, iar atunci eu voi fi prezent si voi ataca. Nu o voi lasa pe Ea nerazbunata; voi da totul din mine pana la ultimul suflu pentru a-l vedea pe nenorocitul acela fara viata intr-o balta de sange. Insa, pana atunci mai este destul timp, asa ca astept in Erebus, protejat de plasa de energie ce inconjoara orasul.
In fiecare zi petrecuta in acest oras infect, astept lasarea intunericului. Noaptea este fieful meu… Ea imi ghideaza simturile si imi guverneaza gandurile, permitandu-mi sa scot la lumina adevaratul meu “eu.” Noaptea imi permite sa “traiesc” cu adevarat.
Merg pe strazile pustii ale Erebusului si observ, ca in fiecare noapte, cat de fragili si speriosi sunt oamenii… cat de patetici. Pana si infama Ghilda a Hotilor se baricadeaza in biserica parasita odata cu venirea noptii. Le este teama de fantome si strigoi, de varcolaci si demoni, de nemuritori… de cei ca mine. Eu nu am motive de teama. Plasa de energie ce inconjoara orasul ii tine la departare pe singurii care m-ar putea ameninta, demonii din clanurile puternice. Nu stiu cum a aparut acea plasa si ce scop are, insa fara ea oamenii din acest oras ar fi fost macelariti demult. Deocamdata ei sunt in siguranta, datorita ei.
La marginea orasului se intinde o padure; jumatate din ea este protejata, jumatate nu. Majoritatii oamenilor le este teama sa se aventureze in hatisul intunecat, insa pentru mine ea este principala sursa de hrana. De multe ori dau peste un drogat care nu mai stie de el sau un dezertor din Ghilda. Ei dispar pentru totdeauna, iar eu imi alung foamea. Nu merg mult pana aud zgomotele pe care le cautam: sunetul harsait al frunzelor, o inima ce bate neregulat si mirosul ranced al bolii si al mortii. O fi un hot care a pierdut o lupta? Un sinucigas ce a ales sa moara in padure? Urmez respiratie sacadata ce apartine amaratului ce urmeaza a-mi fi masa si curand, dau peste un trup firav si micut prabusit intr-o tufa de spini. Nu ma asteptam sa gasesc un copil pe moarte in padure. Trupul – ei? al lui? – este plin de vanatai si rani sangerande; ambele brate ii sunt fracturate, iar la picior, unul din oase a strapuns pielea. Tot ce a mai ramas din copil este o masa vanata si sangeranda, cu un ciuf de par ars si cu ochi mari, albastri, sticlosi din cauza febrei si a durerii. Un nou val de ura impotriva lumii si a oamenilor ma strabate, vazand cum viata paraseste acest copil mult prea devreme. Singurul ajutor pe care il pot da este sa grabesc procesul si sa il scap de chinuri. Buzele mele ii ating gatul si cu un oftat multumitor sufletul sau paraseste aceasta lume.
Am avut intotdeauna o slabiciune pentru copiii umani; fratii mei si-au batut joc de mine din aceasta cauza, dar m-au lasat totdeauna in pace. Duc trupul copilului intr-o pestera inainte de a pleca; macar acolo stiu ca nimeni nu il va mai deranja vreodata.
Padurea inca nu s-a linistit, ceva ii tulbura pacea. O parte din mine considera ca odata ce m-am hranit nu ar trebuie sa imi mai pese, dar cealalta vrea sa stie ce se intampla. Merg la intamplare pana simt in aer miros de lupta si de moarte… miros de ars, de carne fumeganda. Ce naiba s-a intamplat aici? Privelistea care ma intampina odata ce ajung aproape de marginea plasei de energie ma umple de curiozitate: o tanara cu trupul frant zace in iarba, acoperita de petice de cenusa. Sub ea, o pereche de aripi negre ca de liliac fumega inca. Printre pleoapele intredeschise ii vad culoarea ochilor si o furie arzanda pune stapanire pe mine. Ochii ei sunt violet… violetul clanului Maurva, cei carora le-am declarat dusmanie pe veci. Iar ea este aici, in orasul meu, pe teritoriul meu, ranita si vulnerabila. Pot scapa lumea de ea fara mustrari de constinta. Din contra, m-as simti bine, as simti ca sunt cu un pas mai aproape de a o razbuna pe Ea. Ma apropii, hotarat sa-i curm viata…
Destinul, insa, pare ca isi bate joc de mine si are alte planuri. Bratele ei sunt dezgolite si pe umarul stang pot vedea tatuajul “rusinii” cum il numesc demonii…
R
Este o Renegata; mai mult chiar, este o renegata ce a reusit sa le scape. Cum naiba o fi reusit? Semnul nici macar nu i-a fost tatuat pe umar ca in cazul celorlalti renegati, ci ars pe piele cu fierul rosu. Furia mea dispare la fel de repede cum a aparut, lasand loc ratiunii. Imi amintesc ce mi-a spus fratele meu in urma cu multi ani, inainte de a ma stabili in Erebus.
“Clanul Maurva urmeaza sa aiba o Renegata. Aparent fiica liderilor nu are nicio putere, iar ei au ales sa o insemneze.”
Oare ea o fi? Au trecut mai bine de 10 ani de atunci! A reusit sa le scape atata amar de vreme? Dupa culoarea ochilor este clar din randul conducatorilor, iar carcasele fumegande ce inca nu am terminat de ars in afara plasei de energie, imi spun ca intalnirea lor nu a fost tocmai placuta. Poate nici nu conteaza cine este; curand va muri…
Aripile ei s-au dezintegrat in cenusa, iar demonii mor fara aripi. Oricine stie acest lucru! Totusi, ea inca respira si lupta. Daca nu moare? As putea sa o folosesc impotriva lor! Ar putea fi singura modalitate prin care sa ma razbun pentru ce i-au facut Ei. Nu ma pot gandi acum la Ea, altfel nu o voi putea ajuta pe aceasta Maurva, renegata sau nu. Chiar daca nici macar nu mai era in clan cand Ea a murit, tot de-a lor ramane, tot ca ei a fost crescuta.
O iau in brate si o simt usoara ca o pana. Pot vedea doar o parte din ranile ei, insa ele sunt destul de severe pentru a o omori. Nici nu stiu daca va rezista pana o duc la cafenea. Voi incerca totusi! Fata asta poate ajunge sa-mi fie de un real folos la final!
