Taina Marchizului (PUBLICATĂ)

1. O întâlnire ciudată

                                                                                                       Iulie 1812, Milano

Marchizul de Rosanverno era la curent cu jafurile bandei care îngrozise nobilimea italiană, dar nu se temea. El știa că bandiții nu-și pierdeau timpul cu oricine, ci doar cu aceia care aveau simpatii pentru revoluționari și-și puneau averea la dispoziția lor. Iar Enrico, fiul lui Osvaldo Rosanverno, care și-ar fi dat viața oricând pentru împărat, nu putea decât să-i urmeze părintelui său și atunci nu avea motiv să se sperie.

Ori asta crezuse până să purceadă la drum spre Milano, întorcându-se de la reședința de vară. Ajunși în dizgrație după o ceartă grozavă petrecută cu doi ani în urmă, Enrico și soția sa, Roxana trăiau modest, într-un mic castel, cu doar cinci-șase servitori, asemeni unor mici nobili, lucru ce-i discredita mult în fața înaltei societății. Așa că o deplasare de două ore, cu o șaretă obișnuită, două bagaje și niciun servitor, ar fi trebuit să-i țină la distanță de ochii vulturești ai oricăror nelegiuți, nu doar ai partizanilor.

De aceea, mare le-a fost uimirea să vadă că sunt urmăriți de un grup călăre. O familie simplă ar fi oprit șareta ca să afle ce voiau acei oameni, deci asta făcu și Enrico, în timp ce-și pipăia arma pe sub haine. Aruncă o privire spre Roxana care ședea în stânga lui pe bancheta șaretei, iar femeia se aplecă și-și ridică puțin poala rochiei, arătându-i pistolul de deasupra gleznei, prins cu o jartieră. Apoi, ea se uită spre podea, la picioarele lor, unde se afla teaca unei spade. El îi răspunse cu un zâmbet fin și se răsuci spre bărbații care coborau în grabă de pe cai și le înconjurau șareta.

În număr de patru, cu fețele acoperite cu măști albe din pânză cu diferite desene, ce lăsau descoperite ochii, nările și gura și încinși cu spade, ei se apropiară de cei doi soți.

– Ziua bună, signore! spuse cel care avea pe obraz o mască cu fluturi negri și o flintă în mâini. Nu vreau să vă sperieți prea tare. Noi ne facem treaba, mai schimbăm câte o vorbă între timp, din astea.

– Iar dacă vă speriați, să știți că suntem pregătiți pentru asemenea cazuri, spuse o altă mască, cu trandafiri liliachii. Am o sticluță cu săruri pentru doamna, dacă are nevoie. Avem și spade, în caz că domnul vrea s-o facă pe viteazul.

Cei doi se amuzară de expresia de nedumerire de pe chipurile soților.

– Mare zăpușeală, nu credeți? spuse un al treilea, cu scorpioni pe pânza obrazului. De asta v-ați permis să aveți hainele în dezordine, crezând că drumul e scurt și nu vă vede nimeni? Dar asta e o neglijență din partea unor oameni cu stare ca voi.

Enrico făcu o grimasă, dându-și seama că avea eșarfa desfăcută la gât și se grăbi să-și închidă primii doi nasturi ai cămășii de felendres. Roxana lăsă să-i cadă în poală evantaiul din mână și-și verifică decolteul rochiei. Deși ei reacționaseră imediat din pudoare, marchizul își dăduse seama după tonul batjocoritor al străinului că aceștia le voiau răul, doar nu oricine îți dă asemenea sfaturi.

– Domnilor, dacă vă putem fi de folos cu ceva, nu ezitați să ne spuneți, zise marchizul. Dacă nu, vă vom ruga să ne permiteți să ne continuăm călătoria.

Enrico le zâmbi cu bunăvoință, apoi se încruntă din nou, în timp ce Roxana aștepta încordată răspunsul banditului.

– Să terminăm cu prostiile! se răsti cel de-al patrulea ce avea șerpi roșii desenați. Ce-ați zice să coborâți să vă aerisiți puțin? Îmi faceți onoarea ori trebuie să vă trag afară cu forța?