The Dirt Beneath the Sea

02 | Janie in Love [e]

avertisment ;

[ mențiuni ale unor acte sexuale consimțite între persoane de același sex; mențiuni ale unor acte sexuale consimțite înafara vârstei de consimțământ ]

*

            Janie era sigur că lovise o pasăre. Nu-și dădu seama dacă era deja moartă sau impactul cu mașina sa o dădu gata și acum trebuia să trăiască restul vieții cu conștiința încărcată. Cert era că acum o pasăre zăcea moartă în mijlocul drumului. Janie o privi prin geamul din spate atât cât o avu în raza vizuală fără să-i pară cu adevărat rău pentru ea.

            Era treaz de la patru jumătate cu mai puțin de trei ore de somn în spate și era prea îngrijorat să-i mai pese de o nenorocită de pasăre. Nimeni nu știa unde e și de ce dracu dispăruse Volvo-ul familiei din fața casei. Probabil aveau să se panicheze abia peste încă o oră.

      Un zâmbet amar îi apăru pe față în timp ce apăsă cu putere accelerația. Dispariția sa și a mașinii preferate a părinților săi avea să le ofere o idee în legătură cu tot ce simțise el vreme de trei ani nenorociți.
            Se afla deja în mijlocul nicăieriului și mai erau zece kilometri până la penitenciar. Janie mai fusese acolo de două ori ca vizitator cu o carte de identitate falsă și sperând ca întregul scandal să fi fost uitat deja. După trei ani femei de vârsta a doua și bunici îngrijorate încă îl mai opreau pe stradă întrebându-l cum se simte și privindu-l compătimitor. Din fericire nimeni nu păru să-l recunoască.
            Acum era cu totul diferit; avea să-l vadă pe Arthur înafara gratiilor și avea să-l atingă, la dracu! Felicitări, sistem legislativ american, ai reușit să amâni inevitabilul! își spuse el.
            Janie își dădu seama că trecuse cu mult peste limita de viteză când o altă mașină trecu pe lângă el și încetinise, privind scurt ceasul de la bord: 8:20. Aveau să-i dea drumul lui Arthur la 9, însă cum sistemul era de rahat avea să dureze probabil mult mai mult. Își aduse niște reviste cu el pentru a pierde timpul, însă știa că era doar o amăgire — sub nici o formă nu ar fi putut să se concentreze la altceva decât sosirea lui Arthur.
            Motorul se opri, iar băiatul rămase o vreme cu privirea ațintită spre clădirea penitenciarului. Un gardian veni către el. Fără să trebuiască să-i adreseze măcar o întrebare, Janie îi spuse:
            — Am venit să-l iau pe Arthur Harolds.
            Îi întinse cartea de identitate, fără ca măcar să-l privească, iar gardianul o studie îndelung ca și cum ceva ar fi fost în neregulă cu ea.
            — Janie Clark? Acel Janie Clark?
            — E vreo problemă, domnule ofițer? întrebă el, privindu-l pentru prima dată.
            Bărbatul vru să spună ceva, însă se opri. Își scoase în schimb stația:
            — Wanda, sunt Connor. Cineva a venit să-l ridice pe Harolds. Numele e Janie Clark.
           De cealaltă parte se auzi cum femeia lovește câteva taste, apoi spuse plictisită:
            — Totul pare în ordine. Spune-i că mai are ceva de așteptat. Abia am început procesarea.
            Ofițerul îi înapoie cartea de identitate apoi îi făcu semn să înainteze în curte.
            Ofițerul Lewis completă ultimele casete din formular în timp ce Arthur își fixă ceasul înapoi pe încheietură. Trecuseră trei ani și nu mai era urmă de viață în el, însă și fără să arate ora era un obiect important. Îl primise de Janie.
            — Aici îți sunt hainele, Harolds, îi spuse ofițer Rodriguez, așezând maldărul pe birou. Fă țării ăsteia un serviciu și țineți-o în pantaloni data viitoare când vezi un copil.
            Arthur chicoti, luându-și hainele în cabina de schimb și descotorosindu-se în sfârșit de uniformă.
            Când se întoarse, formularele erau deja gata. Pe fereastră se vedea Volvo-ul antic al părinților lui Janie, iar Arthur nu-și aminti să fi simțit vreodată o bucurie mai mare zărind mașina aia hidoasă.
            — Nu cred că va fi prea greu, ofițer Rodriguez, îi zise el înainte să-și adune restul lucrurilor și să iasă în sfârșit din clădire. Libertate, dulce libertate!
            Era lucrul pe care majoritatea nu-l înțelegeau — nu fusese niciodată vorba despre faptul că Janie avea cincisprezece ani atunci când se îndrăgostise de el. La naiba, Arthur era convins că sentimentele lui ar fi fost aceleași și dacă Janie ar fi fost mai bătrân decât el. Nu era vorba despre vârstă, ci despre Janie.
            Janie care stătea în fața lui, pe jumătate ascuns de portiera mașinii. Janie, care era atât de real și atât de major. Janie, care era la fel de emoționat ca el.
            Ar fi vrut să-l îmbrățișeze chiar acolo, însă băiatul îi făcu semn să între în mașină.
            Arthur se supuse, așezându-se pe scaunul din dreapta și zvârlindu-și lucrurile pe bancheta din spate. Janie învârti cheia și porni de cum motorul dădu primele semne de viață.
            Arthur își căută cuvintele o vreme. Trecuseră trei ani în care se gândise la momentul acesta de nenumărate ori însă toate planurile se risipiră din mintea sa de cum îl văzu pe băiat.
            Abia când ieșiră din curtea penitenciarului amândoi se relaxară.
            — Hei puștiule, spuse Arthur, mustrându-se pentru că nu găsise ceva mai inteligent. Chiar și așa, vocea îi era încărcată de emoție.
            Janie privi drept înainte, mușcându-și buza de jos cu putere.
            — Ești aici, spuse el. La dracu, ești aici.
            — Chiar aici.
            Janie făcu o treabă bună ascunzându-și lacrimile până la următoarea oprire, la marginea drumului care trecea prin pădurea din jurul penitenciarului. Abia atunci își permise să plângă.
            Arthur privi neputincios cum lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Simți că era vina lui, totul. Îl lăsase pe Janie singur timp de trei ani...
            — Am crezut... am crezut că nu... nu mai ieși, spuse el printre suspine.
            — Hai aici.
            Arthur îl luă în brațe, însă schimbătorul de viteze era între ei, așa că Janie se urcă în poala sa și asta fusese deajuns să-l facă pe Arthur să-l sărute.
            Primul lor sărut după eliberarea lui Arthur — pe scaunul din dreapta al Volvo-ului jegos al familiei Clark, cu Janie încercând să-și stăpânească lacrimile. Împrejurările aproape identice cu primul lor sărut, minus partea cu închisoarea.
            Arthur simți că lumea ar fi putut să se sfârșească oricând din acel moment, pentru că totul era în regulă. Janie era în brațele lui, iar buzele lui erau peste ale sale, la fel de calde, moi și primitoare cum le știa.
            — Sunt aici, spuse el după ce se desprinse din sărut.
            Janie aprobă cu o mișcare a capului și după ce-și șterse lacrimile cu dosul palmei își așeză fața între umărul și gâtul bărbatului, inhalându-i mirosul încă extrem de familiar.
            — Ești aici, repetă el, iar Arthur îl îmbrățișă cât de strâns putu.
            Nu era nevoie să spună ceva, căci avea să-l țină în brațe atât cât avea Janie nevoie. Amândoi aveau nevoie de asta.
            O mașină trecu pe lângă ei, iar asta îl trezi pe Janie la realitate. Se desprinse din brațele lui Arthur și își reluă locul la volan.
            — Am închiriat o cameră la un motel din apropiere ca să ne petrecem noaptea acolo. Până atunci, vrei să mănânci?
            — Oh doamne, da, spuse Arthur potrivindu-și centura de siguranță. Nu am mâncat ceva bun de trei ani. Un sfat, puștiule: nu fă chestii înafara legii, altfel ai să fii nevoit să mănânci rahat muuult timp.
            Arthur se aștepta la mai mult decât un zâmbet din partea băiatului, însă își dădu seama că remarca sa atinsese un punct sensibil.
            — Hei, nu am vrut să...
            — E okay. Ești aici, repetă el. Ești aici și nimeni nu te mai poate lua de lângă mine.
            Arthur zâmbi pentru că exact așa era. Chiar dacă amândoi aveau să se învinovățească pentru toate cele întâmplate, acum erau împreună și nimeni nu le mai putea lua asta.