The Dirt Beneath the Sea

01 | Lilith

            Lilith își șterge lacrimile cu dosul mânecii.
            Chipul mamei sale se vede încă prin geamul murdar al mașinii. Domnul Jones îi spune șoferului ceva și acesta o ia din loc. Huruitul motorului acompaniază mișcarea bruscă și în curând mama dispare. Lilith e în sfârșit singură.
            Domnul Jones o trage de guler.
            — Hai, hai, o zorește el. Nu avem timp de pierdut.
            Mâna ei e cuprinsă de degetele lui calde și păroase.
            În timp ce pășește pe culoarul îngust, doi pași în urma domnului Jones, Lilith își privește pantofii. Fetițe îmbrăcate în rochii similare cu a ei se adună câte patru-cinci la geamuri și privesc copilul nou venit.
            E ca într-un spital, se gândește Lilith.
            Domnul Jones se oprește brusc în fața unei camere a cărei uși e larg deschisă. E nervos în timp ce țipă la una din fete și când termină, trântește ușa în urma sa.
            De data asta nu o mai ia de mână, iar Lilith e rescunoscătoare. Merg în același ritm până în capătul culoarului. Pe măsură ce înaintează camerele par din ce în ce mai goale.
            — Aici ai să stai de acum, cu fata asta, îi spune el și o împinge înăuntru. O să-ți spună îngrijitoarele ce să faci și o să-ți dea și haine să te schimbi înainte de masă. Ai înțeles?
            Lilith nu zice nimic, pur și simplu rămâne cu ochii ațintiți pe podea. Domnul Jones o trage din nou de guler și când vede că nu are nici o reacție, îi smulge vreo două fire de păr și Lilith plânge din nou, murmurând printre lacrimi „am înțeles, am înțeles."
            Domnul Jones pleacă în sfârșit.
            Camera e mică. Singura mobilă din ea e o noptieră amărâtă și două paturi etajate. Mai e o saltea pe jos și nu prea e mult loc în care să te miști.
            Pe unul dintre paturi stă o fată cam de vârsta ei, așa că Lilith își așază lucrurile pe celălalt. Nu are multe: o pereche de chiloți de schimb și una de șosete, o periuță de dinți și un săpun care și-a pierdut de mult forma. Restul lucrurilor aduse de mama ei au fost trimise înapoi pe motiv că sunt „necurate."
            Pe același perete cu ușa e un geam murdar care dă spre coridor. Din când în când se vede cum trec pe acolo femei ce împing cărucioare cu haine sau cu prodise de curățat, fără să privească măcar în camerele unde săracele fete plâng în tăcere.
            Dintr-o dată e liniște deplină. Nu se mai vede nimic pe fereastră.
            Fata de pe patul vecin se foiește, parcă așteptând ceva. Se lasă în genunchi lângă pat și pentru un moment Lilith are impresia că se roagă, dar nu e așa. Fata ridică cu greu salteaua și scoate de acolo o ceva — o pungă. Se aud foșnete timide, apoi fata îi intinde lui Lilith o bucată de ciocolată. Stă ceva vreme cu mâna întinsă până aceasta o apucă în sfârșit.
           Amândouă mănâncă în tăcere.
            — Cum te cheamă? întreabă fata.
            O șoaptă.
            — Cum?
            — Lilith, îngână ea mai tare.
            — Pe mine Marta.
            Zumzetul de afară reîncepe. Femeile care trecuseră mai înainte se întoarceau împingând aceleași cărucioare, de data asta goale.
            — De ce ești aici?
           Lilith privește pe geam și-și frământă buzele. Într-adevăr, de ce e aici? Găsește până la urmă un răspuns:
            — Mama mea crede că sunt bolnavă, așa că m-a trimis aici ca să mă vindec.
            Marta râde.
            — Bolnavă cu capul poate, că aici numai asta vindecă.
            Când observă că Lilith nu e amuzată se oprește și ea.
            — Nu-i bai. Aici toate suntem bolnave cu capul.
            Tăcere.
            Pentru o clipă Lilith are impresia că va plânge, însă lacrimile nu vin. Nici nu ar putea; le epuizase pe toate când mama sa îi spuse că va rămâne aici.
              Nu știe ce să facă. Își frânge mâinile și își netezește rochia de câteva ori. E absolut hidoasă, albă și largă, întocmai ca cea purtată de mătușa Robin când o vizitaseră la spital.
            — Mama ta te iubește? întreabă Marta.
            Întrebarea i se pare nepotrivită lui Lilith.
            — De ce întrebi asta?
            Marta ridică din umeri.
            — Domnu' Jones zice că de asta mamele noastre ne trimit aici, că ne iubesc și vor să ne facem bine.
            Lilith privește încă odată pe geam. O îngrijitoare se ceartă cu o fată care plânge în hohote. Își pierde răbdarea și îi dă una peste față. Fata plânge și mai tare și toată scena e privită de la geamuri de zeci de ochi curioși. Îi vine rău.
            — Dacă mama mea m-ar iubi, m-ar iubi așa cum sunt și nu ar încerca să mă schimbe.