1.Ted
Partea 1
-Hei, bună, a spus ea.
M-am uitat la mâna albă, cu pistrui, de pe spătarul scaunului de bar liber de lângă mine, din sala de așteptare de la clasa business din Aeroportul Heathrow, apoi am ridicat privirea către fața necunoscutei.
-Ne cunoaștem? am întrebat-o.
Chipul ei nu părea deloc familiar, dar accentul american, cămașa albă imaculata, jeanşii mulați băgați în cizmele până la genunchi, toate o făceau să pară una dintre îngrozitoarele prietene ăla nevesti-mii
-Nu, scuze. Doar îți admiram băutura. Pot? Și-am așezat trupul prelung și zvelt pe scaunul de piele rotativ și și-a pus geanta pe bar. Ăla e gin? a întrebat, referindu-se la la Martiniul din fața mea.
-Hendrick's, am răspuns.
A făcut un semn către barman, un adolescent cu păr țepos şi bărbia lucioasă, şi a cerut un Martini Hendrick's cu două măsline. Când i-a sosit paharul, l-a ridicat în direcția mea. Mai aveam o gură într-al meu, așa că am spus:
-Pentru imunizarea contra călătoriilor internaționale.
-O să beau pentru asta.
Mi-am terminat paharul și am cerut altul. Ea mi-a spus cum o cheamă, un nume pe care l-am uitat imediat.
I l-am spus și eu pe al meu- doar Ted și nu Ted Severson, cel puțin nu atunci.
Am stat în sala de așteptare de la Heathrow, plină de canapele și lumini, bându-ne băuturile, schimbând câteva remarci și confirmând că amândoi așteptăm să ne îmbarcăm în același zbor direct către Aeroportul Logat din Boston.
Ea și-a scos din geantă o carte broșată subțire și a început să citească. Asta mi-a dat posibilitatea să o privesc cu adevărat. Era frumoasă-păr lung roșcat,ochii de un albastru verzui luminos, ca al apelor tropicale iar pielea atât de pală, încât aproape avea nuanța alb-albăstrui a laptelui smântânit.
Dacă o astfel de femeie se așează lângă tine la barul din cartier și îți laudă băutura comandată, te gândești că viața e pe cale să ți se schimbe. Dar regulile sunt diferite în barurile din aeroporturi, unde tovarăși tăi de băutură urmează să dispară de lângă tine în direcții opuse. Și chiar dacă această femeie se îndreaptă spre Boston eu eram încă plin de o furie scârbită pentru toată situația de acasă,cu soția mea. Numai la asta fusesem în stare să mă gândesc în săptămâna petrecută în Anglia. Aproape că nu mâncasem, aproape că nu dormisem.
În difuzor s-a auzit un anunț în care am deslușit două cuvinte Boston și întârziere. M-am uitat la panoul de dea-supra șirurilor de băutură fină și am văzut că zborul nostru fusese sa amânat cu o oră.
-Avem timp să mai bem un pahar,am spus. Fac eu cinste.
- De ce nu? A replicat ea și și-a închis cartea așezând-o cu fața în sus pe bar, lângă geanta ei.
Triunghiul dragostei și al morții. De Patricia Highsmith.
- Cum e cartea?
- Nu e printre cele mai bune ale ei.
- Nimic mai rău ca o o carte proastă și un zbor mult întârziat.
- Tu ce citești? a întrebat.
- Ziarul. Nu-mi plac cărțile.
- Și atunci, ce faci în avion?
- Beau gin. Plănuiesc crime.
- Interesant.
Mi-a zâmbit pentru prima oară.Era un zâmbet larg, care i-a făcut o cută mică între nas și buza superioară și a dat la iveală niște dinți perfecți și o dunga subțire de gingie roz.
M-am întrebat ce vârstă a avea. Cand se așezase lângă mine, mă gândisem că ar avea în jur de 35 de ani, aproape de vârsta mea, dar zâmbetul ei și pistruii pali care îi stropeau podul nasul o făceau să pară mai tânără.
Poate 28 de ani. Vârsta soției mele.
-Și lucrez, bineînțeles, atunci când zbor, am adăugat.
- Cu ce te ocupi?
I-am oferit versiunea scurtă a poveștii, că finanțam și ofeream consultanță start-up-urilor. Nu i-am spus cum am făcut cea mai mare parte a banilor-văzând acele companii imediat ce păreau promițătoare. Și nu i-am spus că de fapt nici nu aveam nevoie să mai lucrez vreodată în viața mea, că fusesem unul dintre investitorii în valul de companii dot-com de la sfârșitul anilor '90 care reușiseră să-și transforme investițiile în cash chiar înainte ca balonul economic să explodeze.
Am ascuns aceste lucruri doar pentru că nu aveam nici un chef să vorbesc despre ele,nu pentru că aș fi crezut că nu a mea tovarășă de drum le-ar putea considera supărătoare sau ar putea să își piardă interesul de a mai discuta cu mine. Niciodată nu am simțit nevoia să îmi cer scuze pentru banii pe care îi făceam.
- Și tu? Cu ce te ocupi? am întrebat-o eu.
- Lucrez la Colegiul Winslow.Sunt arhivist.
Winslow era un colegiu pentru fete situat într-o suburbie plină de verdeață la vreo 30 de km vest de Boston. Am întrebat-o ce face un arhivist și ea mi-a oferit ceea ce bănuiesc că era propria ei versiune prescurtată a muncii sale,cum că adună și conserva documentele colegiului.
- Și locuiești în Winslow? Am întrebat-o.
- Da.
- Căsătorită?
- Nu, nu sunt. Tu?
Chiar în clipa în care a spus-o am remarcat ușoara mișcare a ochilor când s-a uitat dupa o verighetă pe mâna mea stângă.
- Da, din nefericire am răspuns. Apoi am ridicat mâna ca să îmi vadă inelarul gol. Și nu,n u obișnuiesc să îmi scot verigheta în barurile din aeroporturi în caz că o femeie ca tine se așează lângă mine. Nu am purtat niciodată verighetă. Nu suport inelele pe deget.
************************************
Sper să vă placă!
P.s nu eu am scris cartea....numele autorului este Peter Swanson( dacă vreți să o cumpărați o găsiți pe "buzz BOOKS")❤
CITEȘTI
Cei care merită să moară
Aventura"Terifiant, fascinant și plin de suspans. Un roman menit să devină clasic".-LEE CHILD
