Încercările Destinului

Capitolul XIV - "Te iubesc!"

- Doamne! Nu! Nici gând! negă ea, categoric. Tu nu ai nici o vină în toată situația asta. Erai doar un copil. Tatăl tău era adult și luase o decizie ce teoretic aparține unui om matur, chiar dacă practic nu este așa. Orice ai fi încercat să faci ar fi eșuat. Eventual l-ai fi înfuriat mai tare. explică ea, ținându-i mâna într-a ei și privindu-l cu blândețe. Să nu mai gândești niciodată asta! Amândoi știm că nu este așa.

John lacrima, iar Annabelle îi mângâia mâna. Era și ea îndurerată, văzând tristețea din ochii persoanei sale iubite. Acum înțelegea de ce el îi spusese medicului: "Știu foarte bine ce înseamnă să pierzi pe cineva și nu aș dori nimănui asta.", acum totul avea sens.
John își riscă ochii de un verde crud, întâlnindu-i pe cei ai Annabellei. Își șterse cele câteva lacrimi acumulate la colțul ochilor, apoi afișă un zâmbet obosit.

- Continuă! spuse el, blând.

- Ce? întrebă Annabelle nelămurită.

- Jocul nostru. spuse el, zâmbind ușor. Mai pune-mi întrebări.

- Aaaa! exclamă ea, începând să râdă. Păi... câți ani ai? întrebă ea, zâmbind inocent.

- Ai dreptate, asta chiar nu știai. Am 34 de ani. spuse el, zâmbindu-i.

- Pof... poftim? se bâlbâi Annabelle, confuză.

- Ușor, micuțo, nu te speria așa. spuse el, râzând.

- Chiar vorbești serios? întrebă ea nesigură.

- Da, Annabelle. spuse el, amuzat.

- Eu eram sigură că ai între 25 și 27 de ani. Puteam să jur! spuse ea, uimită.

- Păi, atunci e bine. spuse el mândru. Acum, lăsând gluma... continuă el, fiind de această dată serios. Sper că nu vei lăsa vârsta să fie un impediment între noi.

- Nu, nu am de gând să fac asta. Doar că sunt uimită. Nu ți-aș fi dat niciodată 34 de ani... explică ea.

- Ei bine, da, asta este vârsta mea. Vârsta biologică! preciză el. Mereu am urât oamenii ce se lovesc de prejudecăți. De ce doi oameni nu se pot iubi dacă între ei există o diferență de vârstă? Oricum, vârsta este ceva relativ. Am întâlnit oameni de 50 de ani care gândesc ca un copil de 12 ani și am întâlnit copii de 12 ani foarte maturi în gândire. explică el, serios.

- Chiar eu am fost un astfel de copil. spuse ea, chicotind. Poate că nu prea am avut ocazia cu tine, dar mie îmi place să port discuții profunde. De fapt, eu nu am avut ocazia cu nimeni... Oamenii de primă clasă, să zic așa, sunt foarte superficiali, deși par a fi oameni cu o gândire profundă. explică ea.

- Nu contează cum sunt ei. Tu contezi! Noi contăm! spuse el, fiind mândru de ea.

- Promit că nu voi lăsa pe nimeni și nimic să ne despartă! Îți promit! Orice ar fi, voi lupta pentru noi!

- Și eu! Voi fi mereu lângă tine. Promit! spuse el, apoi o luă de mână.

Cei doi se țineau de mână, privindu-se în ochi. John îi mângâia degetele Annabellei cu degetul său mare, zâmbindu-i. Fata se pierdea în ochii lui și în lumina zâmbetului strălucitor.
Totuși, își reveni în fire, cuprinsă de curiozitate.

- Haide să continuăm jocul. râse ea, inocent. Care este numele tău complet?

- John Herold. spuse el și îi zâmbi înapoi.

- Hmmm... John Herold, ai frați sau surori? întrebă ea, râzând.

- Nu. Sunt singur la părinți. răspunse el, râzând de adresarea ei.