Moving Dreams

L.A.???

Previously

* in fundal 'Skrillex - Kyoto'*

"Kaaaaate!!!! Daa muzicaa aia mai inceet!!! KAAAATE!!! CATHERINE!!!!"

Si uite ca se aude si vocea plictisitoare a maica-mii care nu ma lasa sa ascult muzica... Pot sa pun pariu ca acum urca sus si vine sa urle la mine ca de ce ascult eu muzica la maxim, ca trezesc tot cartierul bla bla bla.... Pot fi mai plictisitori de atat parintii astia? Nu stiu ce naiba au cu mine, dupa ce ca in fiecare an am fost premianta la scoala si am fost cuminte, mereu se leaga de mine. Acum m-am saturat si eu, ce naiba, am 16 ani, vreau sa ies cu prietenii in oras, sa ma duc la petreceri si ei nu ma lasa nicaieri... Se mai mira de ce am inceput sa ma strecor afara din casa si sa nu-mi mai pese de nimic. Gata cu Kate cea buna.

Si uite ca intra pe usa...

"CATHERINE!"

"Pff... Iar incepem? De fiecare data faci la fel, aceleasi cuvinte... Parca as putea sa iti prevad toate miscarile... Ce parca? Chiar pot!"

Bai deci chiar nu m-am mai putut abtine, e atat de stupid ca m-a apucat si rasu'. Femeia asta incearca de ani buni sa ma calce pe coada si inca nu a reusit asa ca ma simt suuuper :))

"Ce sa incepem? Nu incepem nimic, la fel cum nu terminam nimic niciodata nimic."

...

Maica-mea... N-am mai stat pe ganduri si mi-am luat in spate rucsacul, aparatul de fotografiat si telefonul si am iesit pe usa numaidecat. Bineinteles ca maica-mea striga ca o disperata dupa mine si cred ca acum mi-ar fi placut sa ii spun ca defapt ea trezeste intreg cartierul...

Pfff... Cred ca ar fi cazul sa ma prezint. Ma numesc Catherine Brown, un nume naspa, stiu asta deja, dar mi se spune Kate, am 16 ani si niste parinti idioti, inchisi in lumea lor, care vor o fiica tablou care sa faca si sa stea unde vor ei. Ei bine, am incercat asta pana acum da nu se multumesc niciodata, mai bine zis mama nu se multumeste niciodata... Tata e mai tot timpul plecat cu firma lui si nici nu ma prea baga in seama. Am vaga impresie ca el crede ca a iubi un copil inseamna a-i cumpara tot ce vrea si a-i trimite bani. Ei bine, se inseala amarnic.

Sa continuam.

Am si un frate mai mare plecat sa studieze in America, un fel de copil model, baiatul perfect, dorit de toate fetele, apreciat de toti profesorii... Dar adevarul este ca eu il iubesc foarte mult si imi lipseste enorm. El era singurul care imi mai lua apararea in fata mamei... Si ne mai si intelegeam super bine... Acum mai vorbim o data la cateva zile si legatura s-a cam destramat.

Hmm. Nu mai am chef de tragedii asa ca nu am sa povestesc cum mi-am pierdut cea mai buna prietena intr-un accident de avion...

Ce sa facem noi?... Ca deobicei, am plecat spre padurea din apropierea casei mele sa mai fac niste fotografii. Da, ati ghicit, asta e marea mea pasiune, fotografia. Iubesc sa merg acolo, e locul unde ma descarc de toti nervii si unde ma relaxez, e locul unde ma simt in largul meu si ma desprind de lumea asta grabita si stresata. Bineinteles ca am pierdut notiunea timpului, soarele deja disparand si lumina incepand sa se transforme in intuneric. Pefect, e perioada mea favorita apusului. M-am aruncat pe un morman de frunze cazute, fiindca vara se termina anul asta mai repede ca niciodata si frunzele au inceput deja sa isi ia adio de la viata lor si se hotaresc sa se contopeasca cu pamantul si sa formeze acel ceva care va strange toate lacrimile, gandurile, sentimentele si trupurile noastre mai devreme sau mai tarziu.

Am inceput sa imi desfasor ca un film prin fata ochilor conversatiile cu mama de-alungul timpului si sa-mi dau seama ca ce face ea nu e ok si tot nu inteleg de ce vrea sa imi faca asta?? Mi-e tare dor de tata si de Jason, fratele meu... Atunci mi-a venit in minte chipul lui Alice, prietena mea cea mai buna, mai bine zis, fosta mea prietena... Am inceput sa plang la gandul ca nu o voi mai revedea vreodata si am inceput sa imi amintesc sunetul cald al vocii ei care ma calma de fiecare data cand ma certam ca parintii si de povestirile ei comice cu baieti faimosi din trupele ei preferate... Dar accidentul ala afurisit, uugh!!!! Nu mai poot!

Fugi Kate, fugi! E singura ta scapare, du-te si implineste-ti visele! -vocea lui Alice continua sa imi spuna si m-am gandit ca n-ar fi rau sa o ascult asa cum faceam inainte, so am plecat in fuga din padurea intunecata cu cateva ganduri luminoase (aveam multe lucruri in cap si poate ca nu ar fi prea bine sa le aplic dar nu voi stii niciodata daca n-o fac).

Parintii ma asteptau disperati in bucatarie, mama se plimba nervoasa dintr-o parte in alta a camerei si tata.. Ce cauta tata aici si acum?? Damn it!

"Nici n-ai idee ce probleme ai, Kate! Stii cat de ingrijorata am fost?" zice mama cu o fata de femeie disperata...

"Stai, ce?"

"Mama ta m-a sunat pentru ca era foarte ingrijorata dupa ce ai plecat, crezand ca nu te mai intorci..." o completeaza tata numaidecat.

"Pe bune? Voi vorbiti serios? Cand te cheama mama sa vii sa imi ti o predica, iei primul avion si apari, iar atunci cand te chem eu fiindca simt ca nu mai am pe nimeni aproape fiindca mama se poarta ca un politist disperat dupa o marire de salariu nici nu te deranjezi sa imi raspunzi la mesaje..."

"Pai scumpa mea..."

"Tata gata! Degeaba incerci acum sa ma imbunezi sau chestii, pentru ca stiu ca orice as face, voi ma veti certa si veti face in asa fel incat sa sfarsesc simtindu-ma prost... Si stiu ca ma veti pedepsi dar sincer nu mai pot! Voi mereu faceti doar cum vreti voi si nu ma ascultati niciodata... Stiti macar ce imi place, ce pasiuni si aspiratii am? Nu!"

"Catherine, dar asta nu e despre tine!" se baga mama interesanta...

"Nu mama, niciodata nu e despre mine, e mereu despre tine!"

Idiotenii... Am plecat si m-am inchis in camera fara sa ma mai gandesc la consecinte. Muzica la maxim, gandurile la minim.

*'Coldplay - Paradise'*

Oare paradisul meu exista? Daca da, unde ar fi el? Sau mai bine sa ma gandesc cum as putea sa il fac real, sa il pun pe picioare...

Intrebari fara raspuns pentru mine, nu ma puteam decide de ce viata mea e asa... Asa de... Complicata? Nu stiu ce sa zic... Am inceput sa imi fac bagajul, parca asta simteam ca trebuie sa fac si mi-am impachetat cateva haine si trusa de fotografie, iar cand am ajuns la carti, am scapat din greseala una, una pe care nu o mai vazusem de foarte mult timp, stiu ca bunica imi citea din ea cand eram mica... S-a deschis undeva spre final si un paragraf mai ingrosat mi-a atras atentia:

'Ceea ce descriem noi drept un paradis este clipa in care visurile pe care le făurim azi vor fi realizate.'

In acel moment am realizat ca trebuia sa imi indeplinesc visele si sa le urmez. Nu mai aveam nevoie de niciun indiciu asa ca am luat toti banii economisiti, bagajul si am plecat.

Era 2 AM si familia mea dormea. Cum sa le zic? Ideea perfecta. Am sters tot ce notase mama pe frigider, am luat markerul si am scris si eu ca in filmul ala nou, smecher, 'The Fault In Our Stars':

'L.A.??

L.A.!'

Si uite asa am ajuns sa astept avionul in Heathrow, nebagand de seama multele lucruri pe care le las in urma... Adio Anglia, America, I'm coming!