Busuioc, bogătoiul de la Curtici, fecioru-său, Iorgo¬van, Simina, fata crâsnicului din Zimbru, și Șofron, care tot mai stătea la casa lui Busuioc, toți patru erau foarte mâhniți și parcă se temeau de vreo primejdie.
Dacă l-ar fi întrebat cineva pe Busuioc până când o să-l țină pe Șofron cu minciuna și să-l amâne de pe o zi pe alta, el n-ar fi putut să-i răspundă. Nu știa nici el.
Își închipuia însă că pe Simina trebuie s-o doară când știe că Șofron nu s-a mutat încă la Socodor și nu se putea lipsi de mulțumirea de a-i face această durere.
„O să-i dau în ziua când îl voi vedea gata de a pleca și fără de ei, o să-i dau când nu-mi va mai rămânea alta", își zicea el.
Era un fel de ștrengărie în ceea ce făcea el. Și o mărturisea chiar și el însuși aceasta și adeseori îi era rușine, ori se temea, dar nu se putea stăpâni, nu putea să-și calce pe inimă.
O vedea pe Simina scoțându-și cu vârful degetelor cele câteva fire de păr din față și uitându-se apoi drept în ochii lui: era peste putință s-o uite el aceasta!
Adeseori, dac-ar fi stat Simina înaintea lui și i-ar fi poruncit să taie, să spânzure, să dea foc la casa lui, el s-ar fi supus orbește: tocmai de aceea însă el nu putea să împlinească dorința ei; îi era ca și când ar ști că dacă n-o va împlini, va veni ea însăși la el să stăruiască.
Nu era răutate în Busuioc, era însă dâca omului zăcaș, care nu-și prea dă nici el însuși seama despre supărarea sa.
Numai atunci se muia Busuioc, când îi trecea prin minte gândul că se poate ca ei prea puțin să-i pese dacă Șofron se mută ori nu la Socodor.
Iar gândul acesta foarte adeseori îi venea lui Busuioc.
Căci un lucru era, care nu putea să intre în mintea lui: că Simina ar putea să-l iubească pe Șofron.
Și asupra acestui lucru Busuioc, Iorgovan și Șofron el însuși erau de aceeași părere.
Mai ales acum Iorgovan s-ar fi simțit foarte ne¬norocit dacă Simina ar fi putut să iubească pe un om ca dânsul, un ticălos, o gură-cască, un vai și amar de el, care nu știe face nimic!
Se mira Busuioc de ce nu mai vine Șofron să-și ceară banii.
N-avea de ce să se mai mire.
Ce-i păsa lui acum de bani? S-a frământat o zi, două, apoi le-a lăsat toate.
Dară ce ar și fi putut el să facă?
S-a gândit să-l dea-n judecată pe Busuioc. El, pe Busuioc? El să aibă judecată cu cineva, ba chiar cu Busuioc? Nebun ar fi trebuit să fie.
S-a gândit să se ducă și să-i spună satului întreg că Busuioc nu e om cinstit.
Nu putea s-o facă, fiindcă Busuioc tot om cinstit era, tot rămânea cu trecerea lui.
S-a gândit să-l ia de scurt și să-i spună că-l omoară, că-i dă foc la casă dacă nu-i dă banii.
Asta, mai ales asta ar fi voit s-o facă.
„Nu pot, zise el. Dacă o zic și el tot nu-mi dă banii, trebuie s-o și fac și nu vreau s-o fac. Să mă ferească Dumnezeu."
E grozav lucru când omul se simte neputincios, însă mai grozav e când știe că-l știu și alții.
Simina însă parcă le știa toate. I-a spus că se mută la Socodor și nu s-a mutat, pentru că n-avea în el destulă virtute să se mute, pentru că n-a putut să-și vândă locul de casă și să-și scoată banii de la Busuioc pentru că nu e om. Nici nu mai voia să se mute, nu mai voia să dea față cu dânsa, nu mai voia să știe de dânsa: nu mai voia nimic; trăia așa cum trăiește, cu viața înfun¬dată, fără ca să-i mai pese de ceva. Și adică, de ce să facă el ceea ce zice dânsa? Ce-i este el ei? ce-i este ea lui? De unde și până unde să-și schimbe el toate gândurile, fiindcă ea voiește așa?
YOU ARE READING
Pădureanca - Ioan Slavici
De Todo❗❗❗ -Cartea nu este scrisă de mine cuvânt cu cuvânt! -Cartea poate conține greșeli gramaticale! -Cartea este luată de pe internet și postată aici!