În mintea mea...

Casa din copac

Nimic din ceea ce pare nu este de fapt ceea ce credem noi că este. Niciodata ceva simplu nu este chiar atât de banal, la fel cum niciodata ceva complicat nu este chiar atât de greu. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre o casa dintr-un copac. La prima vedere părea atât de simplă, atât de modesta. Era ireal de... normală. Însă nimic nu este ceea ce pare sau ce vrem noi să vedem.

Ceasul deşteptator urla de aproximativ cinci minute. Îmi dezlipesc cu greu pleoapele lipite doar pentru a fi orbită de lumina puternică ce îmi invadează camera printre draperiile trase cu puţin timp înainte de celălalt locatar al casei mele, aceasta cel puţin dacă îl pot numi locatar. "El" nu este chiar o persoană. De fapt, ca să fiu sinceră, nici măcar nu ştiu ce este. Nu i-am văzut faţa pănă acum, dar îi simt mereu prezenţa. Iar când mă întorc brusc îl văd doar ca pe o umbră fantomatică, ascunzându-se. Nu îi văd faţa, dar îi aud vocea. Deseori mă ţine de vorbă pentru a nu ma simţi singură. Uneori chiar, vecinii ma surprind purtând o conversaţie cu el, iar astfel mi-a fost atribuită eticheta de "nebună".

Revenind la exasperanta alarmă... Ţintesc ceasul cu mare precizie, apoi lansez o pernuţă direct spre el şi îl dărâm din prima. Acum că este făcut bucăţele ştiu sigur că nu va mai suna. Mă ridic alene din pat, după aceea cu cea mai mare plictiseală îmi fac rutina de dimineaţă.

Odată ce am fost gata, am coborât în grabă scările şi am dat să deschid uşa de la intrare, însă vocea lui suavă îmi şopteşte:

-Ai de gând să pleci fără să mănânci?

-Nu îmi este foame, îi răspund şi o zbughesc pe uşă, lăsând-o larg deschisă.

În urma mea aud cum uşa este închisă şi încuiată, iar vocea lui îmi răsună în cap, acesta fiind un semn că mă urmează:

-Ce te-a apucat?

-Am întârziat, îi răspund, alergând de mama focului.

În mod normal, în fiecare luna am un weekend pe care îl petrec alături de prietenii mei în padurea de la capătul oraşului, la un foc de tabără. Iar ca de obicei, eu sunt cea care uită ora la care se presupunea că ne vom întâlni.

-Uiţi atât de repede pentru că îţi umpli capul doar cu lucruri inutile, şuieră vocea sa urmată de un fluierat ce semnifică doar nepăsare şi ironie acompaniată de plictiseală.

Urăsc momentele când face asta, când îmi intră în cap şi ştie tot ce gândesc.

-Te crezi mama, cumva? îl reped şi îmi continui goana.

În scurt timp ajung la intrarea în pădure, însă un sentiment ciudat mă cuprinde şi îmi spune să mă îndepărtez. Pădurea nu era diferită faţă de cum era de obicei. Aceiaşi bătrâni copaci, paznici ai codrului, veghează straşnic intrarea, iar frunzele aceleiaşi tufe, bătute de vânt, parcă mă salută cu o dulce tristeţe a vremurilor de odinioară, de acolo, de la baza măreţului arbore.

Totul îmi era cunoscut, însă de această dată parcă din adâncuri vine ceva străin, periculos. Era ceva extrem de ciudat, ce îmi zbârlea părul de pe ceafă, dar în acelasi timp îmi stârnea şi curiozitatea. Îmi place pericolul.

Înaintez temătoare, fiind atentă la fiecare pas pe care îl fac.

-Nu cred că este o idee bună, mă avertizează dragul meu prieten fantomatic, care este mai grijuliu chiar şi decât mama.

-Nici să umblu cu cineva pe care nici măcar nu îl văd nu este o idee bună şi totuşi uite-mă, îi răspund cu aroganţă continuând să merg.

-Bine punctat, bolboroseşte.

Cu fiecare pas pe care îl făceam mă îndepărtam tot mai mult de oraş, iar adrenalina creştea constant. Începusem să mă simt privită, şi nu de ceva familiar. Brusc, exceptând paşii mei, se mai auzea o pereche de paşi undeva în apropiere. Mă opresc, iar după câteva secunde se opresc şi ceilalţi paşi.

-Îţi baţi joc de mine? mă răstesc la însoţitorul meu enigmatic.

-Nu am fost eu cel care mergea, se apără el , iar in vocea sa tremurândă se citea îngrijorarea şi teama pe care mi-o purta. Ar fi momentul potrivit să fugi.

Nu am mai stat mult pe gânduri şi am rupt-o la fugă în ce direcţie am apucat până când am ajuns într-un loc parcă desprins dintr-un basm. În mijlocul pădurii domnea un stejar colosal. Crengile sale groase erau ca nişte braţe puternice care împreună cu bogata coroană de frunze îmbrăţişau o căsuţă pe cât de simplă, pe atât de ireală. De trunchiul gros al acestuia era sprijinită o scară din lemn noduros care nu părea că ar ţine pe cineva cu o greutate prea mare.

Cum dorinţa de a vedea îndeaproape interiorul acelei misterioase case din copac mă rodea insuportabil, am ales să îmi asum riscul şi să urc.

-Nu am o presimţire prea bună în legătură cu locul acesta. Ar trebui să te întorci şi să-ţi continui drumul, spune el, încercând pentru ultima dată să mă întoarcă din drum, înainte să fie prea târziu.

Însă eu nu l-am luat în seamă. Mi-am luat inima în dinţi şi am urcat. În spatele meu, el urla să mă îndepărtez, îmi spunea că este ceva straniu în legătură cu acea casă. Îmi spunea să nu mă urc. Dar cum dorinţa de a afla ce este acolo era mult mai mare decât aceea de a ieşi întreagă din pădure, l-am ignorat. Cu cât eram mai aproape cu atât voiam să văd mai cu ardoare interiorul căsuţei. Mai aveam doar de deschis trapa pe care mă puteam strecura. O împing cu putere şi îmi vâr capul înauntru. Îmi ridic privirea, iar toată curiozitatea mea se transformă în pură groază. Eram nas în nas cu un monstru ai cărui colţi aproape îi străpungeau obrajii, cu pielea vineţie, sfâşiată, şi cu ochii aproape în totalitate albi. Abia dacă îi mai puteam deosebi irisul de scleră. Era terifiant...

-Nu doar oamenii şi animalele pot merge, sâsâie acesta, apoi îşi înclină puţin capul şi se apropie lent de mine.

Fiind cuprinsă de spaimă mă dezechilibrez, iar scara se dărâmă, însă nu apuc să fac vreun contact cu solul. Mă trezesc ca dintr-un coşmar în tabăra prietenilor mei care acum mă priveau ca şi cum mi-ar fi crescut un corn în frunte. Iar de nicăieri îl aud pe el şoptindu-mi:

-Ţi-am spus să nu te urci în casa din copac...