Inspirând Realitatea

„Și cu toții avem nevoie să spunem cuiva ce am făcut. Mai ales când acel cineva nu poate face nimic în legătură cu faptele despre care aude."
– Prințesa ghețurilor, Camilla Läckberg

        Sâmbătă, 21 iulie 2018.

        Câteodată mă întreb dacă comportamentul mamei este justificat doar de grija pe care mi-o poartă sau este implicată și nevoia ei constantă de a mă controla. Nu mai sunt copilașul ei mic, așa cum încă obișnuiește să mă numească. Am crescut, pot decide singur ce vreau de la viață. Sunt îndeajuns de matur încât să am carnet de conducere, dar, în viziunea ei, nu într-atât cât să pot sta la petreceri până târziu.

        Mama lucrează în unul dintre acele localuri din periferia Bucureștiului ce sunt deschise doar pe timpul nopții, așa că nu poate verifica dacă îi dau ascultare și mă pun la culcare sau ies undeva cât timp e la muncă. Sau cel puțin așa am crezut. Vechia metodă cu „deschide frigiderul și spune-mi ce e pe al doilea raft" m-a dat de gol în seara asta. Nu are îndeajuns de multă încredere în mine încât să nu mă verifice, dar acesta este singurul aspect în privința căruia nu am nimic de comentat. Nici eu nu aș avea încredere în mine. Dar, până la urmă, de ce aș sta închis între patru pereți când abia mi-am luat permisul și pot, în sfârșit, să conduc motorul moștenit de la tata? Am optsprezece ani, sunt tânăr, mi se pare normal să ies la petreceri!

        Dar ea nu înțelege asta.

        Spiritul ei protectiv față de mine e cu adevărat extenuant. Înțeleg că sunt singurul ei copil și nu vrea să ajung un desfrânat care se droghează și fumează la colț de stradă, dar atitudinea ei nu face decât să mă depărteze.

        — Vino la „Noaptea Albă", Nolan, nu încape discuție! Nu vreau să mai stai un minut la petrecerea aceea! reproduc în minte vorbele ei supărătoare, ridicându-mi privirea spre localul la care lucrează: „Noaptea Albă".

        În loc să fiu acum la petrecere și să mă distrez alături cu foștii colegi de liceu, trebuie să stau cu ea toată noaptea drept „pedeapsă". Nici nu știu de ce i-am dat ascultare și am plecat de la petrecere. Oricum am intrat deja în probleme. Poate pentru că încă am nevoie de susținerea ei financiară, iar dacă nu aș fi venit, probabil luna aceasta ar fi trebuit să-mi iau la revedere de la festivalul de vară. Mă aștept totuși să-mi țină un discurs obositor despre cât e de dezamăgită de mine și despre cum i-am trădat încrederea, din nou.

        Obosit să-mi mai creez scenarii în cap despre ceea ce-mi va reproșa, înaintez spre ușa permanent deschisă a localului, pășind în interiorul clădirii decorate în culori de roșu și alb. Urăsc să vin aici, și nu doar fiindcă mama e ospătăriță. Atmosfera e... moartă. Numai oameni trecuți de patruzeci de ani trec pe aici, și asta în zilele bune. Din câte pot vedea, aceasta nu e una dintre acele zile. În afară de doi bărbați și un cuplu la a doua vârstă, localul e pustiu.

        Îmi mut atenția asupra tejghelei, unde mama desenează ceva pe carnețelul de comenzi și își ține bărbia sprijinită în palmă. Pare plictisită, dar într-un loc ca acesta, cine nu ar fi? Observând că am intrat, își ridică ochii spre mine. Câteodată mă întreb cum e posibil să fiu copilul ei când suntem atât de diferiți din punct de vedere fizic. În afară de părul castaniu pe care i l-am moștenit, nu am nimic de la ea. Dacă eu am fața ovală și ochii verzi, ea o are rotundă și ochii albaștri, ajungându-mi până în dreptul umerilor doar când poartă tocuri. Întotdeauna mi-a spus că semăn mai mult cu tata, iar din puținele poze cu el pe care le-am găsit în albumul familiei, tind să cred că are dreptate. Fizic, semăn cu tata, dar el părea să aibă un aer mult mai masculin decât mine.