ATRACȚIE INTERZISĂ

𝟏. 𝐏𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐳𝐢

         

         Gata! Am așezat și ultima haină în noul meu dulap ponosit și am expirat zgomotos, istovită. Sunt obosită... Nu am dormit noaptea trecută de emoți, gândindu-mă că practic încep o nouă viață și habar nu am la ce să mă aștept.

          Mi-am lăsat prietenii, iubitul, chiar și pe bețiva de maică-mea și am plecat spre o nouă viață, doar eu și cu mine. Mă gândesc la mama și simt un nod în gât. Când i-am spus că m-am hotărât să plec la o facultate din afară orașul, i-au dat lacrimile. Nu se aștepta la asta, știu.

          Am luat cu greu această decizie, m-am gândit pentru prima dată în istoria mea doar la mine și, acum, uitându-mă în camera mea cu mobilă veche de pe vremea lui Pazvante Chiorul încep să regret.

         — Oare am făcut bine că am plecat? mă întreb cu voce tare în timp ce mă trântesc în pat și iau în brațe o pernă, strângând-o la piept.

         Sub mine se aude un scârțâit de la patul putred care mai are puțin până se va dărâma. Mă strâmb, mă ridic în picioare, fără chef și  continui de așezat și restul lucrurilor, încercând să nu mă gândesc la prietenii mei de acasă care probabil sunt într-un club, distrându-se.

         Îmi înghesui pantofii în micul cuier din micul hol al garsonierei închiriate, îmi așez cele cinci din cărțile mele preferate pe raftul de deasupra biroului șubred, pe Tedi, prietenul meu ursuleț, îl pun pe pat, apoi mă duc în bucătăria minusculă și în cincisprezece minute îmi așez farfuriile și tacâmurile la locul lor.

          Mă uit în frigider și constat că nu am nimic de mâncare.

         Va trebui să trag o fugă până la magazinul de lângă blocul meu pentru a face câteva mici cumpărături.

        Mă mai plimb prin noua mea locuință încă câteva minute, așezând totul la locul lui. Merg în colțul camerei și mă uit în jur pentru a-mi vedea mai bine decorul improvizat: în mijlocul camerei este un pat de o persoană și jumătate, nu este nici pentru o persoană, dar nici două nu încap. Lângă pat este un birou, care cândva era de un verde închis, acum culoarea s-a mai dus și se vede lemnul. Pe birou tronează laptop-ul meu cumpărat în rate la care mai am de achitat încă, deasupra biroului este un raft unde mi-am așezat cărțile. Mai este și un fotoliu vechi și el de o culoare ciudată find decolorat de trecerea anilor, iar în colț un dulap butocănos, același model ca biroul.

         Pe jos nu sunt covoare, doar o podea rece, dar curată. Va trebui să cheltui din banii economisiți de mine pentru un covor.

         Mă duc și în bucătărie și privesc dezamăgită aragazul vechi, frigiderul mic și neîncăpător și dulapul la fel de vechi ca bunicul. Masă nu am pentru că nu mai încape, abia stau îngrămădite restul lucrurilor.

        — Oh, Doamne! Am să rămân fără aer la ce mică este garsoniera, îmi spun. Și îmi este așa de foame...

         Mă îmbrac într-o pereche de blugi simpli și un tricou la fel de simplu, mă încalț în teneși și ies pe ușa de la intrare. Luminile se aprind imediat ce ies pe colidor și asta îmi mai ridică moralul. Cum era să nu meargă becurile? Să cobor scările cu ochii deschiși cât cepele, încercând să nu îmi rup capul și apoi să mai dau și peste un violator și să îmi încep noua viață și futută și cu ceva rupt.

       Negativistă mai sunt!

      Odată ajunsă la magazin îmi piere cheful să gătesc, așa că mă hotărăsc să caut un restaurant în apropiere. Trec pe lângă niște blocuri dubiose, la fel de vechi ca și blocul în care am închiriat garsoniera horror și realizez că tocmai ce m-am mutat într-un cartier sărac al orașului. Super!

           Găsesc până la urmă un mic restaurant tip fast-food și intru rapid, bucuroasă. Mă uit în jur. Abia găsesc o masă liberă. Mă așez și mă uit în meniul plin de unsoare. Îmi aleg un sandwici cu de toate, apoi mă uit din nou în jur, întâlnindu-mi privirea cu a unui tip. Îmi zâmbește și își ridică o mână leneș.

            Are ochii verzi ca frunzele primăvara, părul blond deschis și o constituție potrivită. Pare prietenos, dar dubios...

           Încep să devin paranoică.