Capitolul 1.
Povestea Tărâmului Fără Nume. Povestea mea preferată din toate timpurile. Âmi amintesc când am auzit-o pentru prima dată : glasul cald al bunicului povestea ca şi cum ar fi trăit în acele vremuri. Poate că aşa a şi fost...
Cu mii de ani în urmă s-a născut un elf în Tărâmurile Fără Nume. Numele său era Melkor. Avea doar 7 ani când hoinărea prin pădure de unul singur. Vesel. Curajos. Curios. Nu avea nici o idee despre ursita nemiloasă ce-i era hărăzită. Totul avea să înceapă în acea zi.
Ajuns acasă , Melkor a intrat sfrios în casă. Ceva era în neregulă. Mirosul morţii îi inunda nările.
- Maaami, taati?! Am ajuns. O clipă de linişte. Unde sunteţi?!
Ajuns în camera unde obişnuia să se joace şi-a găsit părinţii zăcând fără suflare într-o baltă de sânge. Chipurile lor erau îngrozite. Pereţii acoperiţi cu sânge. Sânge. Teamă. Ura îi curgea prin vene. Cuprins de dezgust şi teamă a fugit şi s-a refugiat în pădure. Şiroaie fierbinţi de lacrimi îi curgeau pe obrajii palizi, din marmură. Timp de 9 ani(conform anilor lungi ai elfilor) a trăit cum-necum prin pădure, mai mult cu ajutorul vecinilor, căci prieteni nu avea. Devenise un flăcău chipeş : părul ca tăciunele îi cădea aproape de umeri. Chipul vesel ascundea în spatele său o ură fără margini. Ochii precum cele mai verzi frunze aveau o privire ugigătoare. Iubea armele şi duelurile şi era cel mai bun la luptă dintre toţi!
Aşa s-a făcut vremea ca Melkor să plece din ShadowMist, locul naşterii sale. Mergând prin pădure s-a întâlnit cu mult-temuta bandă de ucigaşi care îşi spuneau "demonii".
-Dă-ne cele mai de preţ obiecte pe care le ai sau vei fi una cu pământul! S-a răstit la el şeful haitei, Angor.
Dar, Melkor şi-a scos pumnalul de argint. Şi anlizându-l atent şi strângândul în pumn, dintr-o lovitură i-a retezat capul lui Angor. Ceilalţi s-au retras punând mâna pe arme.
-Mă veţi lăsa să plec sau îl veţi urma, a zis Melkor privind batjocoritor spre cadavru.
Toţi au fugit din faţa lui, iar el şi-a continuat drumul. Observând că merindele îi sunt pe terminate, s-a oprit lângă lacul Edwin. Adolo a improvizat un fel de harpon şi a început să vâneze peşte. La un momentdat a observat că ceva era în neregulă , grămada sa de peşti, deşi mică, se împuţina.
Urechile sale ascuţite au detectat un zgomot în spate. Dintr-o mişcare s-a întors, ţintind cu pumnalul , gâtul inamicului, dar lovind în gol. Mirat s-a uitat în spate, adversarul său dispăruse cumva sau se făcuse nevăzut, dar într-o clipă Melkor zări , cu ochii săi ageri de elf, o umbră în depărtare.
-Hei tu! strigă el. De ce îmi furi peştele?!
Linişte. Dintr-o dată umbra izbucni într-un hohot de râs sumbru, fioros, dar cumva... feminin. Făcu câţiva paşi şi se apropie de Melkor aratându-i o vulpe.
-Nu îmi place să fur, a zis fata. Părea de aceaşi vârstă cu Melkor, dar avea un aer mai bătrân, mai nemilos, mai netemător.
-Cine eşti? a întrebat el
Linişte. O clipă de linişte urmată de alta şi prelungită la nesfârşit. Melkor nu era tipul de persoană răbdătoare sau miloasă.
-Cine eşti?! a repetat el, aproape strigând. De ce eşti aici?
-Nu ar trebui să vorbeşti aşa tare. Nu eşti singur aici. Creaturi haine sunt peste tot în zilele astea, aşteptând un nou stăpân, vânând, pândind, dornice de sânge. Cât despre cine sunt şi de ce sunt aici nu îţi pot spune multe, nu acum. Oricum, am venit să te ajut, zise ea. Un zâmbet sinistru înflorindu-i pe faţă.
-Nu am nevoie de ajutorul tău, a pufnit Melkor dispreţuitor.
-Dacă plec Stăpânul mă va ucide, i-a replicat ea, cu o faţă neutră, aproape temătoare.
-Ce Stăpân?
-Vei afla curând, a zis ea, zâmbetul acela sinistru revenind-ui pe faţă. Melkor nu putea să vadă chipul fetei, dar zâmbetul acela străpungea întunericul, emanând ură, teamă şi descoperind doi colţi ascuţiţi.
Şi spunând acestea, fata s-a apucat să facă un foc.
-Dacă vei rămâne măcar trebuie să-ţi ştiu numele.
