-Mi se spune Morwen (Întuneric) , a răspuns fata. Tu eşti Melkor, nu?
-Mda... Cum de ştie? s-a gândit Melkor, dar era prea obosit ca să îi mai pese.
-Culcă-te , voi face eu de strajă, a zis Morwen.
Zorii unei noi dimineţi se iviră, făcând apa lacului Edwin să strălucească într-un curcubeu de culori. Când Melkor s-a trezit, observă că Morwen dispăruse.
-N-a dormit deloc, gândi el. Ce o fi în capul ei?
După 30 de minute se ivi Morwen cărând un sac. Razele Soarelui îi mângâiau faţa palidă. Pentru prima oară Melkor îi zări chipul. Avea părul negru şi lung ce părea că ia foc în lumina lui Helios, căpătând nuanţe roşcate. Ochii cenuşii lipsiţi de emoţie îţi străpungeau sufletul. Avea frumuseţea înnăscută a elfilor.
-Ce-i în sac? întrebă el.
Morwen îi aruncă sacul în cap.
-Micul dejun, spuse ea plictisită.
Lui Melkor nu îi plăcea deloc atitudinea ei, aşa ca nu a mâncat nimic. Morwen s-a prefăcut că nu-i pasă, dar defapt undeva adânc în sufletul său întunecat începea să îl iubească pe tânărul elf.
-Apropo, spuse el după o eternitate, eşti eflă? Mă cam îndoiesc că ai fi.
-Nu sunt.
-Atunci ce eşti? o iscodi el.
-E complicat.
-Haide, spuse el, voi face orice dacă îmi spui, promise el.
-Ce ai zice să mănânci micul dejun mai întâi?
Melkor deschise sacul şi găsi nişte rădăcini pe care le mâncă cu plăcere. Apoi îşi aţinti privirea spre Morwen.
-Sunt... spuse ea... un demon, cred.
-Un demon, repetă el.
-E complicat şi nu am chef să dau detalii. Vei vedea.
Şi spunând asta se ridică. Spre uimirea lui Melkor , Morwen avea aripi mari acoperite de pene negre şi albe, iar ochii îi deveniseră albi şi goi, fără pupilă, cu o privire neutră, pătrunzătoare.
-Cel puţin asta cred că sunt. Unii spun înger, alţii demon...
Melkor era fascinat, parcă era într-un vis plăcut.
-Trebuie să mergem, spuse ea trezindu-l la viaţă pe Melkor.
Şi împreună porniră prin Pădurea Tăcerii, neştiind unde se îndreaptă. Cel puţin Melkor nu ştia.
