Halsey & Adam

2.Adam

Spre deosebire de alte zile, vremea din Paris era acum rece și mohorâtă. Mai devreme începuse și ploaia, dar acum se mai potolise. Era de parcă zilele de vară călduroase fuseseră acum o veșnicie, nu cu câteva zile în urmă. Cerul părea palid și lipsit de viață, iar soarele, odată strălucitor și cu razele-i arzând, acum nici măcar nu era de găsit.

Am ambalat motorul mașinii în care mă aflam și am simțit adrenalina cum îmi inundă întreg corpul. Am simțit sângele pulsând în vene și cum ușor-ușor pierd controlul bolidului. Tata avea să mă omoare dacă distrugeam și mașina aceasta. O primisem luna trecută când împlinisem 19 ani și, ei bine, până la ea mai bușisem vreo trei accidental, bineînțeles.

Șoseaua era umedă, dar cu toate acestea am menținut aceeași viteză și cum-necum am ajuns acasă întreg, atât eu cât și frumusețea asta de mașină.

Deși era un model vechi, era de colecție. O minunăție de mașină. Un Ferrari 250 GTO, roșu și cu vreo 300 de cai putere în bord. Un miracol, dar unul scump. Dar cum tata știe cel mai bine cum să arunce cu banii, nu l-a deranjat prețul nicidecum.

Nu am avut niciodată vreo problemă cu faptul că tata aruncă cu banii de parcă orice există se poate cumpăra, pentru că eram conștient că tot ce făcea era pentru binele meu. Într-adevăr relația dintre noi doi nu era una prea apropiată și nici nu fusese vreodată, pentru că pe el îl interesa mai mult cât îi intră în buzunar decât emoțiile unicului său fiu, însă compensa prezența lui cu diferite lucruri valoroase sau pur și simplu bani. Nu mă plâng, nu i-am simțit niciodată lipsa, pentru că erau destui oameni în jurul meu ca el să mai însemne ceva. În schimb, am dus lipsă de prezența mamei. Nici măcar nu am avut timp să o cunosc sau sa o iau în brațe, pentru că n-am fost dorit de ea. Fusesem o greșeală pentru ea sau cel puțin așa știam de la toți ce mă acompaniau în această imensă casă. Tata nu voia să deschid subiectul de față cu el și niciodată nu insistam. Însă lucrurile păreau dubioase. Chiar dacă ea nu mă dorea de ce nu a rămas? Avea tot ce își putea dori și mai mult de atât.

Am parcat mașina în garaj și m-am îndreptat spre casă. Tot ce voiam să fac era să-mi fac un duș și să dorm. Seara trecută nu prea avusesem timp de somn, fiind prea ocupat cu "afacerile mele". Casa, ca întotdeauna, era pustie. Cei ce lucrau pentru noi erau probabil la bucătărie sau cine știe prin ce cotloane ale casei și apăreau ca prin minune dacă îi strigam, ceea ce nu aveam în intenție. Însă nu tot ce planifici se și întâmplă.

- Adam? Vocea Cellestei se auzi și m-am întors automat.

Celleste era cea ce-mi devenise ca o mamă. Fusese acolo pentru mine la fiecare pas și era singura în care aveam deplină încredere. Ochii ei negri acum spre roșu și cearcănele de sub ei îmi dădeau de înțeles că femeia din fața mea își făcuse griji pentru mine întreaga noapte.

- Da? I-am răspuns, iar ea a oftat.

- Ar fi trebuit să mă suni sau măcar să îmi dai un sms, zise cu vocea tremurând. Mi-am făcut griji.

- Îmi cer scuze, doamnă Celleste. Tata e acasă? Am schimbat subiectul pentru că eram mult prea obosit și nu voiam să spun ceva ce voi regreta.

- Nu, zise ea, nu încă. Dar va sosi curând de la aeroport.

- Aeroport? Am întrebat sceptic. Ce caută acolo? Pleacă undeva?

- Ah, nu știi? Întrebă ea puțin derutată. Tatăl tău a angajat pe cineva care să se ocupe de ordinea casei, după ce Janette a dat totul peste cap cu plecarea ei. Doamna vine tocmai din America.